Simona
Sora
HOTEL
UNIVERSAL [fragment]
„[...] Drumul pînă la Bucureşti din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 a fost cel de‑al doilea pas prin care Maia s‑a apropiat de Hotel Universal. Urcase preocupată, îşi căutase locul în vagonul de cuşete, bucurîndu‑se că e liber, chiar era singură în compartimentul cu şase paturi. Îşi lăsă geanta, ieşi pe culoar să fumeze şi abia atunci îşi dădu seama că trenul era cu desăvîrşire gol. Nu era nimeni în afara celor doi controlori care apărură în cîteva minute, nu îi cerură biletul, în schimb o sfătuiră să coboare şi să se întoarcă rapid acasă. E nenorocire la Bucureşti, îi spusese unul dintre ei, privind‑o cu neîncredere, nici nu ştiu dacă mai oprim pe drum, la Sibiu e măcel. Apoi dispărură amîndoi, sfătuind‑o, dacă nu coboară, să se închidă bine în compartiment, să blocheze uşa cu un umeraş şi să nu deschidă pentru nimic în lume. Aşa făcu, se piti în colţul dinspre geam al patului de jos, zicîndu‑şi că e bine să ai trenul tău, dar şi regretînd că nu rămăsese acasă, în faţa televizorului. Poate că Ceauşescu se întorsese deja şi totul era ca alaltăieri, iar ea îşi inventase pretextul ăsta stupid – că a fost soră medicală şi se duce să‑şi ajute colegii... Care colegi? Îi cunoştea doar de cîteva luni, cei mai mulţi erau sigur la munte sau acasă, ce stupid, iar făcuse o greşeală. Trenul opri mai mult timp într‑o gară oarecare, dar nu urcă nimeni, se auzeau nişte pocnituri îndepărtate şi, aşa terifiată şi sigură că prostia asta avea să fie şi ultima, Maia adormi cu fruntea lipită de geamul îngheţat. Cînd se trezi era tot beznă, ajunseseră la Bucureşti, dar trenul rămăsese în triaj. În jurul trenului nu se vedea nimic, controlorii dispăruseră. Îşi luă geanta plină de feşe, seringi şi truse de perfuzii şi o porni printre vagoane, căutînd peronul. La metrou, cîţiva revoluţionari – organizaţi abia de cîteva ore ca să prindă terorişti (era prima dată cînd auzi, prin viu grai, acest cuvînt) – o controlară din cap pînă‑n picioare şi nu o crezură că vine (cu ce scop?) tocmai din Ardeal. Se înmuiară cînd le arătă o legitimaţie de studentă, o întrebară dacă are sîngerete şi caltaboş. Nu avea, dar putu să treacă şi să urce în metrou, străbătînd cîteva filtre pînă să ajungă la Universitate, unde se trăgea cum numai în filme mai auzise pînă atunci trăgîndu‑se.
Cel
de‑al treilea pas prin care Maia s‑a apropiat de Hotel Universal a fost chiar
revoluţia din 1989. Săriturile ei bezmetice din copilărie şi adolescenţă –
sărise odată de la etajul doi şi aterizase salvator pe copertina de deasupra
intrării în bloc – şi‑au găsit încununarea perfectă în participarea directă la
această revoluţie despre care se va spune, pe nedrept şi cu argumente
retroactive, că a fost o înscenare, o provocare şi un fals. Maia ştia că nu
fusese aşa: în revoluţia ei care durase trei zile – din 22 noaptea şi pînă la
Crăciun, cînd l‑au împuşcat pe Ceauşescu, într‑o execuţie publică reluată
apoi, ca prim reality show românesc, de televiziunile din toată lumea –
fusese, fără îndoială, mîna destinului. Era săritura pe care ea urma s‑o facă exact
pe douăjdoiadoişpea, la 22 de ani, iar acest lucru îl ştia dintotdeauna,
din copilărie, cînd se juca de‑a şcoala cu cele trei graţioase: Daniela,
Crinela şi Mirela. Toate notele pe care ea – profesoară în cele ale vieţii, de
la făcutul copiilor la căţăratul pe bloc şi zburatul în bazinul de la ştrand
cu rotilele – le acorda celor trei fete cu un an‑doi‑trei mai mici erau datate
22‑XII, iar cataloagele fictive, făcute din caiete sudenţeşti cu coperte de
carton, erau pline de această dată viitoare. Cînd ajunse în Universal şi
Aliona avea să‑i întindă pentru prima dată tarotul, cartea care‑o reprezenta pe
ea era acoperită de Roata Norocului şi de numărul 10. De ce nu e 22? întrebase.
E 22, dar trecut prin tetraktys, răspunsese Aliona, căci 22 : 2
+ 2 = 13, adică 4, iar 1 + 2 + 3 + 4 = 10. Să înţeleagă cine n‑are altceva mai
bun de făcut! Iată de ce, cînd această zi venise, iar Maia ajunse „la
revoluţie“ cu faţa ei rubicondă de la opt ani, voia musai să ia nota 10. Şi cum
ar fi putut lua mai bine nota maximă la această săritură nesperată cu capul înainte,
transmisă la televiziunea de‑acum liberă? Cu siguranţă alergînd haotic între
Universitate şi Intercontinental, printre trasoare, lumînări înfipte în asfalt
şi sînge de ieri‑noapte, pînă în Maria Rosetti, unde locuia, la demisolul unei
vechi case boiereşti (primită cadou înainte de război de o femeie frumoasă de
la logodnicul ei), cealaltă Marie a familiei, pe care Maria mare n‑o mai
primise în casa de la Poiana Sibiului după ce fugise la Bucureşti cu un bărbat
ce‑o părăsise oricum după cîteva luni.
Nimeni
nu ştia cum supravieţuise singură în Bucureşti, se măritase totuşi, la un
moment dat, cu un alt tip, Iov, şofer la un laborator de dulciuri, care murise
exact în săptămîna în care Maia intra la facultate. Iov conducea o motocicletă
cu ataş, pe care o lovise frontal o cucoană cu un Oltcit roşu, iar sticla
parbrizului îi retezase carotida. Murise la Perla, unde se intersectează Ştefan
cel Mare cu Calea Dorobanţilor, într‑un loc prin care Maia avea să treacă
zilnic ani de zile, amintindu‑şi, de fiecare dată, mai ales gustul inegalabil
al jofrelor, indienelor şi amandinelor pe care unchiul Iov le aducea cu
cartonul de cîte ori venea ea la Bucureşti. Descoperise în Maia, pe‑atunci
adolescentă, copilul pe care nu‑l avusese niciodată. O plimba cu motocicleta
noaptea, prin toţi Bucureştii, pe lîngă marile parcuri şi pe lîngă lacuri, cu o
viteză nemaivăzută, iar o dată chiar traversaseră munţii împreună, toţi trei,
şi făcuseră o pană memorabilă într‑o pădure de lîngă Rîşnov.
Cele
trei zile cît dură revoluţia ei personală, Maia nu găsi nimic de resuscitat,
pansat, reanimat. Toţi cei care muriseră la Universitate o
făcuseră cu puţin timp înainte de a veni ea cu trusa de prim ajutor şi cu
nevoia ei de a sări periodic în gol. Acum revoluţionarii şi apărătorii
patriei aveau nevoie mai degrabă de mîncare, cafea şi haine curate, aşa
încît, sub răpăituri ritmice, urlete şi ţipete, printre soldaţi, miliţieni şi
civili cu brasarde tricolore, Maia făcu de cîteva ori drumul de la
Universitate, pe Batiştei, Sahia, Caragiale, pînă în Maria Rosetti. Lîngă
Interpol, cu ferestrele spre antenele parabolice gigantice, era camera pe care
Maria, cu generozitatea sa instinctivă, i‑o dăduse ei, deşi ar fi putut‑o
închiria pe bani buni. Luă de acolo zahăr, cafea şi conserve, ca de la
Alimentara, şi se întoarse la Universitate.
După o vreme, veni înapoi fiindcă
uitase de ibric; ca să‑şi forţeze norocul – care n‑a părăsit‑o nici în cele mai
nechibzuite sărituri, plonjoane, aruncări de la mare înălţime –, Maia a făcut
şi a treia oară drumul pînă în strada Maria Rosetti, de astă dată doar pînă la
brutăria de vizavi, cea lipită de apartamentul rabinului din care toată vara
trecută răsunase Radio Europa Liberă. Acum era linişte, aproape întuneric, iar
pîinea nu venise sau poate se terminase deja, aşa că Maia făcu drumul înapoi
fără să mai intre în casa mătuşă‑sii. Peste drum de brutărie aproape se ciocni
de un domn foarte îngrijit, cu ochelari, care tocmai ieşise din blocul cu opt
etaje ce flanca, pe partea dreaptă, casa Mariei ca să‑şi plimbe căţelul. Îşi
ceru scuze, domnul dichisit îi zise scurt vă rog şi îşi continuară
drumurile în direcţii paralele, printre case. Abia după cîteva luni, cînd îl
revăzu la televizor, Maia înţelese (şi evident că nimeni n‑o crezu) că în seara
de 23 decembrie, pe la 5 şi ceva, pe strada Maria Rosetti se ciocnise de
generalul Chiţac, viitorul ministru de Interne, care lăsase puţin revoluţia în
desfăşurare ca să‑şi plimbe căţelul iubit.
Următoarele două zile şi două nopţi Maia le petrecu în Facultatea de Filologie din Edgar Quinet, dormind noaptea pe birourile din secretariat, hrănind ziua soldaţii lăsaţi de Frontul Salvării Naţionale să‑i apere pe studenţi de cine o fi fost cazul. Unul dintre profesorii de la catedra de folclor, despre care s‑a spus mai tîrziu că ar fi fost informator al Securităţii, se plimba prin holul mare cu o grenadă în mînă. Veneau mereu la intrare reporteri străini pe care însă nu‑i controla nimeni, poate pentru că se stabilise aşa, din aproape‑n aproape, că „teroriştii“ erau români de‑ai noştri. Puneau întrebări, se străduiau să înţeleagă răspunsurile şi dispăreau să‑şi transmită corespondenţele la cald. În vacarmul revoluţionar însă – din care Maia îşi amintea, peste zeci de ani, mai ales noaptea stranie din trenul pustiu ajuns în Gara de Nord fără un minut întîrziere – se întîmplă ca ea să‑i cunoască pe toţi cei care contau. Îi mai rămăsese în minte un soldat care se spăla pe picioare la toaleta de lîngă secretariat în timp ce puşca şi gloanţele din dotare zăceau pe jos, într‑o baltă urît mirositoare cu clăbuci. Şi nu uită prea repede scandalul primelor alegeri libere ale Ligii Studenţilor, la care reporterii străini au rezistat doar cîteva minute, apoi, copleşiţi de urlete, înjurături intraductibile şi tensiunea care ameninţa să arunce totul în aer, şi‑au adunat camerele, microfoanele pufoase şi cablurile şi au dispărut. La fel cum au dispărut şi cei trei capi ai ASCR pe care nu voia nimeni să‑i realeagă: s‑au refugiat în prima sală de lîngă lift, unde fusese pe vremuri sala orarului, şi s‑au ales între ei. Aşa se încheie şi revoluţia Maiei şi aşa ajunse ea să ia parte, doar fiindcă fusese de faţă, la transformarea Hotelului Universal în cămin studenţesc. Printr‑o potrivire care nu avea nimic mistic – era vorba mai degrabă de o refolosire a unui loc din buricul tîrgului pe care îl vîna multă lume –, Maia ajunse să primească o cameră în hotelul fără nici o stea unde locuise o vreme stră‑străbunica ei, Rada, fata de aur adusă de Vasile Capşa de lîngă Varna, ca suvenir al primului lui taxid eşuat la Sevastopol.”
