Radu Paraschivescu
FLUTURELE NEGRU
[fragment]
„Însă primăvara romană nu izbutea să înveselească toate sufletele. Înăuntrul caleştii împodobite care se hurduca pe străzi, trasă de doi cai care parcă se opinteau să scape dintre hulube, cardinalul Marsilio Odescalchi scoase o batistă mototolită din mânecă şi îşi şterse fruntea. Căldura nu-i făcea bine nici măcar în ceasurile petrecute acasă, în vila îngropată între pini, unde putea să stea îmbrăcat după cum poftea, darămite când trebuia să se înveşmânteze după rang şi să se înfățișeze pontifului. Stacojiu la faţă şi asudat, monseniorul bănuia că nu fusese chemat la Quirinale pentru firitiseli şi vorbe bune. Starea lui, nici aşa grozavă, se înrăutăţea cu fiecare hâţânare a caleştii. Boala muşca pofticios din Odescalchi de câţiva ani, iar de când doctorul adăugase guta pomelnicului de beteşuguri, cardinalul privea fiecare zi ca pe o încercare hărăzită de bunul Dumnezeu pentru ispăşirea unor păcate cărora le pierduse şirul. Şi ca şi cum astea n-ar fi fost de-ajuns, îl aştepta întâlnirea cu un om în apropierea căruia doar gândul la bucuriile vieţii se preschimba într-o erezie bună de lecuit pe rug, în piaţa publică.Căci primul lucru care lipsea din zestrea Serenisimului era serenitatea.
Într-un târziu, caleaşca se opri în curtea pietruită a palatului Quirinale. Când vizitiul sări de pe capră şi lăsă în jos treapta uşiţei, Odescalchi coborî cu aerul unui condamnat care se îndreaptă spre podişcă. Mâna acoperită cu pete de ficat regăsi în cârjă singurul prieten care-l ajuta să meargă dintr-un loc în altul. Jalnic, îşi spuse monseniorul. Am trei picioare, dar mi-ar veni mai uşor să mă târăsc. Gândul că avea de urcat o mulţime de trepte îl descurajă şi-i aduse noi broboane pe frunte. Odescalchi se opri după câţiva paşi, se mai şterse o dată cu batista şi oftă ca să nu înjure. Porni ticăit mai departe şi încercă să-şi abată grija de la durerea pe care i-o pricinuia fiecare pas, gândindu-se iarăşi la pricina pentru care fusese chemat de Sfântul Părinte. Dar n-o ghicea şi pace. Oricum, veşti bune nu aveau cum să fie. Nu numărase nici una de la suirea lui Paul al V-lea pe jilţul de la Quirinale.
Dacă ar fi fost după el, monseniorul n-ar fi mutat reşedinţa papală pe unul dintre cele mai înalte dealuri ale Romei. Ar fi lăsat-o unde fusese până atunci, aproape de Tibru, de castelul Sant’Angelo şi de podul pe care se ajungea în Trastevere. Însă cu vreo şaizeci de ani mai devreme Pius al V-lea se dusese la cardinalul Ippolito d’Este, la palatul de pe dealul Quirinale, la mică depărtare de ruinele templului ridicate în vremuri străvechi în cinstea lui Romulus. Pontifului îi plăcuse nu doar priveliştea, ci şi aerul mult mai bun decât cel din apropierea Tibrului. Prin urmare, pusese să se ridice o capelă lângă palatul lui d’Este, unde venise apoi să se reculeagă la fel de des cum o făcea între zidurile Vaticanului. Palazzo del Quirinale îi plăcuse şi lui Grigore al XIII-lea, urmaşul lui Pius la tronul papal. Mai mult, acesta hotărâse că locul era prea frumos ca să rămână o reşedinţă de vacanţă şi începuse să se gândească la preschimbarea lui în casa Sfântului Scaun. Chemat degrabă, arhitectul lui preferat, Ottavio Mascarino, schimbase nu doar înfăţişarea, ci şi mărimea palatului. Bani se puteau cheltui oricâți. Mascarino pusese să se înalţe un Turn al Vânturilor care pentru bărbatul din jilţul purpuriu arăta puterea Bisericii Catolice, pe când pentru romanii obişnuiţi nu era nimic mai mult decât o nouă cheltuială nechibzuită.
Moartea lui Grigore al XIII-lea îl adusese în Sfântul Scaun pe Sixtus al V-lea, care se hotărâse să cumpere întreaga moșie a familiei Carafa şi să meargă mai departe cu lucrările începute cu ani în urmă. Se schimbase doar arhitectul. Noul pontif avea nevoie de cineva a cărui minte să zburde nestăpânit, aşa că se gândise la istețimea şi priceperea lui Domenico Fontana, care în scurtă vreme făcuse din Palazzo del Quirinale ceva ce Ottavio Mascarino nu apucase să facă şi poate că nici n-ar fi izbutit – un loc de o măreție care îţi tăia răsuflarea, unde nu se găsea doar casa Sfântului Scaun, ci şi a Curiei pentru care Sixtus al V-lea tocmai iscălise un decret de reformare din temelii. După moartea pontifului şi după alţi trei bărbați care stătuseră pe Sfântul Scaun, îi venise rândul lui Clement al VIII-lea, primul papă care apucase cu adevărat să petreacă vreme multă la Quirinale. Dacă până atunci se muncise din greu la lărgirea palatului, Clement se îngrijise îndeosebi de grădini, amfore greceşti urcate pe coloane de piatră, scări, cascade şi o serie de fântâni pentru care apa venea de la Acqua Felice, între care se distingea Fontana dell’Organo.
Cum Leon al XI-lea, ales după moartea lui Clement, fusese papă mai puţin de o lună, grija lui pentru Palazzo del Quirinale nu apucase să se vădească. În schimb, urmaşul său, Paul al V-lea, cercetase cu ochi nu foarte prietenoşi palatul refăcut cu atâta migală şi dăduse glas unei păreri la care mulţi se aşteptau: bani aruncaţi de pomană. De altfel, romanii nu încetau să glumească între ei, spunând că Sfântului Părinte i s-ar fi potrivit, poate, mai bine temnița de la Mamertinum, unde umorile sale ar fi intrat în înțelegere cu beciurile reci şi igrasioase. Plimbat de arhitecţi prin curtea de la Quirinale şi prin parcuri, pontiful nu se lăsase vrăjit de nimic. În schimb, avusese bunătatea să vadă că treptele de marmură ale scărilor în spirală erau neobrăzat de largi, că întreţinerea covoarelor de flori costa o avere, că spectacolele de muzică în care instrumentele scoteau sunete ca lacrima la apropierea de fântâni erau o aiureală şi că jocurile de apă care-i luau pe nepregătite pe privitori, stropindu-i din cap până-n picioare, ar fi putut plăcea doar unor copii înceţi la minte sau unor oameni săraci cu duhul.
Dacă în privinţa spaţiilor fusese răutăcios, Paul al V-lea avusese grijă să dea glas dorinţei care, după părerea lui, era probabil cea mai însemnată: aceea ca blazonul familiei Borghese să se găsească în fiecare încăpere, fie ea sală de consiliu, oficiu al Curiei, cabinet de lucru sau dormitor. Însemnele heraldice ale îngerilor străjuind un vultur negru cu aripile desfăcute se iviseră peste tot, aşa cum dorise pontiful. Capela Paulină, făcută după Sixtina lui Michelangelo de la Vatican, şi Sala Regia făceau din Quirinale un muzeu pentru ochii puţinilor aleşi. Uşile lor se deschideau spre şase săli de recepţii în care, de data asta, ceea ce trebuia să ia ochii nu era măreția, cât cumpătarea. Spre deosebire de încăperile celelalte, aici stăruia mai puțin un aer de palazzo şi mai mult de mănăstire.
Într-una dintre aceste săli împodobite cu tapiserii din damasc roşu, cu margini aurite, poposi acum monseniorul Odescalchi, după o bucată de vreme în care citise de câteva ori asprimea unui drum al pocăinței. Încă două chemări de-astea de la Sfântul Părinte şi s-a zis cu mine, îşi spuse el, sprijinindu-se în cârjă şi gâfâind ca după căratul unei pietre de moară. Abia după ce îşi trase sufletul şi se prăbuşi într-un jilț văzu că, în celălalt capăt al încăperii, un bărbat voinic, întors cu spatele la el, se aplecase din genunchi şi cerceta cu privirea un scrin incrustat cu meşteşug. Bărbatul se răsuci pe călcâie şi cardinalul îl recunoscu pe negustorul Paolo Spada, care se aplecă respectuos.
— De frumoasă vreme avem parte, monseniore, zise el cu un glas în care se citea orice, mai puţin voioşie.
Răsuflând anevoie, Odescalchi se uită chiorâş la Spada. Dacă voise cumva s-o dea pe glumă, strădania lui rămase fără urmări. Însă monseniorul simţi că nici Vendetutto nu era în apele lui, bănuind că poftirea la Quirinale nu i se făcuse nici lui pentru mulţumiri şi bătăi pe umăr. Mai mult, chemarea lui odată cu negustorul îl făcu pe cardinal să ghicească de ce se aflau acolo. Iar asta nu avu defel darul să-l înveselească.
— Abia dacă vremurile ar fi şi ele ca vremea am putea să ne bucurăm, Paolo.
Vendetutto încropi un zâmbet care sfârşi în strâmbătură.
— Dar chiar sunt la fel, monseniore. La fel de schimbătoare.
Odescalchi dădu încet din cap, ca şi cum s-ar fi înfruptat pe îndelete din ascuţimea negustorului.
— Cu voia lui Dumnezeu, poate că n-o să mai avem parte de atâtea schimbări, murmură el, uitându-se spre uşa pe care se aştepta s-o vadă deschizându-se dintr-o clipă în alta.
Spada înţelese unde bătea Odescalchi şi îşi potrivi mustaţa cu mâna.
— Hm. Trei papi în trei ani – e cam mult, ce-i drept.
— Nu-i vorbă, Sfântul Părinte pare în puteri, spuse cardinalul, ştiind că, pe lângă el, Paul al V-lea era un bărbat desăvârşit. Nu ca Leon, Dumnezeu să-l ierte, care s-a îmbolnăvit la patru zile după ce-a fost ales.
Vendetutto făcu un gest de lehamite.
— Leon nici n-ar fi trebuit să ajungă papă. Ştia toată lumea că avea o sănătate şubredă. Era bolnav copt de câţiva ani, dar şi-a băgat Aldobrandini coada. El cu prietenii lui francezi. Ar fi făcut orice să-i râdă în nas lui Filip al Spaniei. Se vorbeşte că Henric al IV-lea a pus la bătaie trei sute de mii de scuzi pentru ca Leon să urce în jilţ.
— Dintre care cei mai mulţi au ajuns în sipetele lui Aldobrandini, mormăi Odescalchi, stăpânindu-şi un şuierat de pizmă. Straşnică păcăleală. Mai cu seamă dacă te gândeşti că Leon a fost ales pe 1 aprilie. Poisson d’Avril, cum ar spune amicii francezi ai lui Pietro, în frunte cu poetul ăla care-a compus versuri ale batjocurii cu nemiluita.
Înainte ca negustorul să ceară lămuriri despre numele poetului şugubăţ, uşile sălii de recepţii se dădură în lături, iar secretarul lui Paul al V-lea le dădu bineţe celor doi oaspeţi şi-i înştiinţă că Sfântul Părinte era gata să-i primească. Spada şi Odescalchi îl urmară fără să spună nimic. Vendetutto o luă la picior voiniceşte pe un coridor tivit cu statuete care stăteau cuminţi în nişe, dar se opri văzând că monseniorul nu ţinea pasul. Rezemat în cârjă, Marsilio Odescalchi avea căutătura unei oi şotânge, pe care turma o lăsa în urmă spre a-i fi bine lupului. Negustorul se întoarse, îi spuse cardinalului să-l prindă de braţ şi în felul acesta cei doi înaintară împreună spre cabinetul de lucru al papei, pe a cărui uşă strălucea mândru blazonul auriu cu negru al familiei Borghese.
Dacă Odescalchi era lac de apă sub hainele grele, Paul al V-lea nu părea câtuşi de puţin apăsat de povara veşmintelor papale, ba chiar ai fi zis, văzându-l, că nu i-ar fi prins rău un foc asupra căruia să-şi întindă mâinile. Sfântul Părinte răspunse sec plecăciunilor, întinse dreapta spre a-i fi sărutată, îi făcu semn secretarului să-şi caute de drum şi-i pofti pe oaspeţi să se aşeze pe cele două scaune mari, aflate de-o parte şi de alta a mesei de lucru. Spada se supuse cu o vioiciune neobişnuită pentru vârsta lui, pe când Odescalchi se lăsă să cadă cu un zgomot care ar fi stârnit zâmbete oricui, mai puţin pontifului. Cei care-l cunoşteau pe acesta din urmă şopocăiau că-l văzuseră râzând ultima dată pe la şapte ani, când un armăsar îşi răsturnase călăreţul într-o fântână din mijlocul Florenţei natale.
— Îngrijeşte-ţi sănătatea, Marsilio, catadicsi să-l sfătuiască Paul al V-lea, cu o privire care nu spunea nimic.
— Grija Sfântului Părinte mă bucură peste poate, bâigui stins Odescalchi.
— Cât despre domnia ta, Paolo, eşti zdravăn ca un tăietor de lemne.
— Gratia Dei, susură Spada, mulţumind Atotputernicului printr-o înclinare a capului.
Papa puse punct drăgălăşeniilor de început şi trecu la ceea ce-l îngrijora. Se uită de la negustor la cardinal şi înapoi, ca un cumpărător care nu se hotărăşte între două bucăţi de stofă. Tuşi încet, ca pentru a da de veste că începea perdaful.
— Ce-a fost în capul vostru? Cum de v-aţi lăsat prinşi în capcană? Cum de-aţi ajuns bătaia de joc a Romei? Râde tot oraşul de voi. Nu vă cer să fiţi santi e beati, ci doar să nu ajungeţi bufoni. Şi să nu meşteriţi împotriva lucrării mele şi a lui Dumnezeu.
Spada şi Odescalchi se priviră unul pe altul, neştiind ce să răspundă, dar pricepând că pricina pentru care fuseseră chemaţi la Quirinale era masa de pomină la care ei doi şi alţi nobili se treziseră cu Michelangelo Merisi – şi nu cu unul, cu doi. Cât despre Paul al V-lea, acesta părea şi mai acru decât de obicei. Parcă trecuse o veşnicie de la vorbele lui curtenitoare de la început.”
