"Acolo unde‑i sufletul său" de Vida Gábor, publicat de editura ICR

Romanul "Acolo unde-i sufletul său", de Vida Gábor, în traducerea lui Andrei Dósa, cu un Cuvânt înainte de Caius Dobrescu, a apărut la editura ICR. 

Înainte de izbucnirea primului război mondial, fostul ofiţer de honvezi Sándor Werner porneşte spre Lumea Nouă ca să se îmbogăţească. Ar vrea să-l ia cu el şi pe fiul său, Lukács, dar singurul care urcă pe vasul de emigranţi este tatăl. Pe Lukács,dorinţa de aventură îl poartă în Africa. Se reîntâlnesc în 1919, amândoi fără un ban, dezamăgiţi, ascunzându-se prin Cluj. Tatăl, pentru că fusese soldat şi pentru că are o misiune secretă. Fiul, pentru că a chiulit de la război şi în continuare nu ştie ce să facă cu viaţa lui. Cum arăta lumea din care au pornit la drum şi cum arată cea în care au sosit? Ce s-a întâmplat cu femeile în timp ce bărbaţii luptau sau se eschivau? Şi de ce nu coboară de pe piedestal statuia celui mai mare rege maghiar ca să intervină în mersul istoriei?

„Vida Gábor oferă mai multe romane într‑unul singur, acționând macazurile narative cu atâta naturalețeși subtilitate,încât cititorul nu realizează decât târziu că s‑a schimbat direcția de mers, dacă nu cumva tren(d)ul, cu totul. (...)Arhi‑roman, roman al romanelor,și totodată lume a lumilor, Acolo unde‑i sufletul săueste în multe feluri un tur de forțăși virtuozitate. Dar este,în același timp, oîntreprindere care mobi­lizeazăîn cel maiînalt grad curajul moral", scrie Caius Dobrescu. 

Vida Gábor (n. 1968, Chișineu-Criș), prozator, publicist și traducător, a absolvit Facultatea de Litere, secția maghiară-franceză, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Din 1994 este redactorul paginii de proză a revistei literare Látó din Târgu Mureş. Îi consideră modele pe scriitorii clasici (Mór Jókai, Kálmán Mikszáth, Gyula Krúdy, Zsigmond Móricz, Béla Hamvas, Platon, Dostoievski, Jack London), delimitându-se, în interviuri, de postmodernism. A publicat mai multe romane, cel mai recent fiind Egy dadogás története (Povestea unei bâlbâieli), apărut la editura budapestană Magvető. Printre traducerile pe care le-a realizat se numără versiunea maghiară a romanului Așteptându-i pe barbari de Eugen Uricariu. Este laureat al unor premii literare importante, printre care Premiul „Arany János“ (2005) și Premiul „Déry Tibor“ (2017).

„Când în octombrie 1919 a ajuns la Budapesta, sub dantelăria de oțel şi sticlă a gării Nyugati, Lukács Werner s‑a gândit că dacă fiecare drum care duce acasă e atât de lung, de greu şi de întorto­cheat, atunci înseamnă că morții nu se întorc niciodată, pentru că străjerii de la porțile lumii de dincolo nu pot fi mituiți. Stătea în sala plină de fum, sunând a gol, expusă curentului, în costu­mul lui subțire, deschis la culoare şi într‑o geacă englezească de marinar, sfâşiată în mai multe locuri, cu o geantă medicală uzată în mână, cu o pălărie de fetru pe cap şi s‑a gândit la ce‑i spusese cândva tare demult taică‑său, cam aşa vor trebui să sosească, în toamna lui ’19, când navigatul pe mare e încă sigur, furtunile de iarnă nu s‑au pornit încă şi aisbergurile atlantice nu au început încă să rătăcească primăvara. Iar acum oceanul e plin de mine, de epave în derivă, toate porturile sunt pline de polițişti, comandanți de garnizoană, oficiali care îți cer acte şi bacşiş şi, dacă aşa le căşună, te bagă imediat într‑o lungă carantină, te dezinfectează şi te pun să aştepți împreună cu alte sute de sărmani zdrențuiți, în derivă şi dacă până acum nu a fost bolnav sau păduchios, ei bine, o să fie, până la urmă de ce s‑o scoată cineva cu bine la capăt?“ (fragment din roman).