2010


INTERSECŢII. Înainte de sărbătorile de iarnă - OBSERVATOR CULTURAL
Autor Michael FINKENTHAL
Nr. 556-557, 23 decembrie 2010
Sînt în Haifa şi profit de ocazie pentru a da o fugă pînă la Ein Hod, satul pictorilor întemeiat după 1948 de Marcel Iancu, pentru a vedea cu ochii mei efectele incendiului care a pustiit Muntele Carmel în urmă cu o săptămînă-două. Au ars cîteva case la marginea satului, Muzeul „Iancu-Dada" nu a fost însă afectat.
Am intrat şi am privit picturile expuse, fiind mult mai avizat în urma prelegerilor pe tema „Avangarda Română între Bucureşti, Paris şi Tel Aviv", urmărite cu mare atenţie la conferinţa de pe muntele Scopus, la începutul săptămînii trecute. ICR-ul a fost extrem de generos şi a trimis la Ierusalim un număr impresionant de conferenţiari, specialişti atît în domeniul avangardelor literare, cît şi în cele artistice. Au venit Tom Sandquist, suedezul care a scris o carte splendidă intitulată Dada-East (apărută la MIT Press, în SUA, şi tradusă recent în limba româna de Editura Institutului Cultural Român), Radu Stern din Lausanne, Ion Pop de la Cluj şi Petru Răileanu de la Paris. Dar marea revelaţie au constituit-o tinerii de la Bucureşti (sau formaţi acolo, la început de drum), care au fost excelenţi atît în ceea ce priveşte conţinutul cît şi la nivelul prezentării. Ovidiu Morar, Camelia Crăciun, Cosana Nicolae-Eram, profesorul Augustin Ioan de la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti şi foarte tînăra Simona Or-Munteanu au impresionat publicul adunat în sala de conferinţe a Institutului de Studii a Istoriei Evreilor din România, afiliat cu Universitatea Ebraică din Ierusalim.

Marcel Iancu a fost lîngă Tristan Tzara în faimosul Cabaret Voltaire din Zürich, la naşterea acelui enfant terrible al modernităţii, botezat Dada; mai înainte însă, s-au întîlnit în redacţia revistei Simbolul, unde deja în 1912 încercase să lanseze avangardismul românesc împreună cu Ion Vinea. Apoi Iancu a fost pictor, arhitect şi, din nou, alături de Vinea, în anii '20 ai secolului trecut, teoretician al avangardei. Mult mai puţin cunoscută este însă activitatea sa de pictor-scenograf. Ea a început cu măştile africane create în anii cabaretului Voltaire şi s-a prelungit în anii de după întoarcerea la Bucureşti. Nu-mi amintesc dacă a fost implicat în aventura avangardistă a proiectului Insula, elaborat de B. Fundoianu împreună cu Armand Pascal, soţul surorii sale Lina, actriţă şi ea, în 1922. Hugo Ball îşi amintea că la Zürich, măştile lui Marcel Iancu erau menite să servească ritmurile unei limbi sui generis în care tinerii poeţi dadaişti scriau o poezie pur „fonetică". Am văzut anul trecut, la Roma, măştile produse de Marcel Iancu între 1916 şi 1919, expuse într-o mare expoziţie de artă dadaistă găzduită nu departe de Columna lui Traian; aveau ceva cutremurător, strident poate, dar în acelaşi timp un farmec care amintea de măştile africane.

Fundoianu era şi el fascinat de ideea „măştii": dar el ajunsese la ea pe o cu totul altă cale. Îl urmase pe Jules de Gaultier şi filozofia bovarismului propusă de acesta. M-am întrebat adesea cum se face că Fundoianu a fost influenţat – în anii tinereţii sale – mai mult de Jules de Gaultier decît de Nietzsche. Filozoful francez propunea modelul unei existenţe dominate de o neîncetată căutare a unui ideal definit de iluzia unui „altceva", de ipotetica existenţă a unui absolut acoperit de masca relativului. În felul lui Fundoianu sau în acela al lui Marcel Iancu, masca devenise o componentă esenţială a unei gîndiri care refuza legitimitatea realităţii imediate, în toate manifestările ei. (...)

http://www.observatorcultural.ro/INTERSECTII.-Inainte-de-sarbatorile-de-iarna*articleID_24763-articles_details.html



Filmul românesc, aplaudat peste Ocean - ADEVĂRUL
Autor Cezar Paul-Bădescu
5 decembrie 2010
„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" a atras atenţia comentatorilor din Statele Unite. „New York Times" şi „Wall Street Journal" au lăudat cinema-ul românesc, scriind despre un festival de film organizat de ICR New York. Ieri s-a încheiat, la New York, a cincea ediţie a Festivalului Filmului Românesc, unde au fost proiectate pelicule de Andrei Ujică, Cristi Puiu sau Lucian Pintilie.
În cadrul festivalului care a avut loc în acest weekend la Tribeca Cinemas din New York, publicul american a putut vedea noile hituri ale cinematografiei româneşti: „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" de Andrei Ujică, „Aurora" de Cristi Puiu, „Marţi, după Crăciun" de Radu Muntean, „Medalia de onoare" de Călin Netzer, „Francesca" de Bobby Păunescu, „Felicia înainte de toate" de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf ş.a. În plus, a fost prezentat şi filmul din 1981 al lui Lucian Pintilie, „De ce trag clopotele, Mitică?", după care a urmat o sesiune de întrebări şi răspunsuri la care au participat Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ. (...)

http://www.adevarul.ro/cultura/Filmul_romanesc-aplaudat_peste_Ocean_0_384561831.html



La Moscova are loc primul Festival al Filmului Românesc – JURNALUL NAŢIONAL
Autor Maria Sârbu
12 noiembrie 2010
O apreciere a cinematografiei româneşti din ultimii ani vine din partea directorului Muzeului Filmului Rus, Naum Kleiman, care spune că pe harta Europei a apărut o nouă putere cinematografică, capabilă să-i provoace pe cineaştii-veterani din Franţa, Italia, Germania, Rusia. În opinia acestui arhivar (Muzeul Filmului Rus funcţionează ca o Ci­nematecă - Arhivă de filme), apariţia în cinemaul românesc în ultimii ani a unei pleiade de talentaţi regizori, scenarişti, directori de imagine şi actori a fost interpretată de mulţi "ca fiind o adevărată minune".
Naum Kleiman spune acest lucru pe site-ul muzeului, anunţând organizarea la Moscova a primului Festival al Filmului Românesc în capitala Rusiei, care începe la 18 noiembrie şi se încheie la 1 decembrie. Pentru a informa cinefilii, cel care deosebeşte cu uşurinţă valorile ci­nematografice, căci este critic şi istoric de film de aproape 50 de ani, menţionează că fiecare an este marcat cu premii la marile festivaluri din lume acordate filmelor sau cineaştilor din România. Şi nu numai criticii, dar şi înrăiţii cinefili pronunţă numele lui Corneliu Porumboiu şi Cristian Mungiu, Cristi Puiu şi Radu Mun­tean, Nae Caranfil şi Radu Gabrea... "Şi unii cu nedumerire descoperă că Lucian Pintilie lucrează în dome­niul filmului de mulţi ani şi că în acti­vitatea sa sunt pelicule minunate reali­zate încă în anii '60", scrie Naum Kleiman, care precizează că, fără îndoială, în România întotdeauna au existat cineaşti talentaţi. "Ei nu au nici o vină, ci, dimpotrivă, sunt întristaţi că operele lor, ani la rând, nu au ajuns pe ecranele lumii sau chiar pe marile ecrane din România. În Rusia, noi ştim cum şi de ce acest lucru se întâmplă", afirmă Kleiman.

Programul Festivalului Filmului Românesc la Moscova cuprinde producţii dintre cele mai importante în peisajul cinematografic, precum "Reconstituirea" de Lucian Pintilie, "Croaziera" de Mircea Daneliuc, "Concurs" de Dan Piţa, "E pericoloso sporgersi" de Nae Caranfil, "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" de Cristian Mungiu, "Hârtia va fi albastră" de Radu Muntean, "A fost sau n-a fost?" de Corneliu Porumboiu, "Moartea domnului Lăzărescu" de Cristi Puiu, "California Dreamin'" (nesfârşit) de Cristian Nemescu, "Călătoria lui Gruber" de Radu Gabrea, "Cea mai fericită fată din lume" de Radu Jude şi "Train de vie" de Radu Mihăileanu. De asemenea, în festival vor fi proiectate, în una din seri, scurtmetrajele "Trafic", regia Cătălin Mitulescu, "Un cartuş de kent şi un pachet de cafea", regia Cristi Puiu, şi "Megatron", regia Marian Crişan.

Proiecţiile vor avea loc la Cinematograful de Artă (Hudojestvennîi) din zona veche a Moscovei - Arbat. Este probabil cel mai vechi cinematograf din Moscova, având 100 de ani. (...)

http://www.jurnalul.ro/timp-liber/arte/la-moscova-are-loc-primul-festival-al-filmului-romanesc-print-559628.html



BD-urile au luat Capitala cu asalt – JURNALUL NATIONAL
Autor Oana-Maria Baltoc
29 octombrie 2010
Timp de o lună, Bucureştiul găz­duieşte Salonul European de Bandă Desena­tă, la Galeria Etaj 3/4 - MNAC, în clădirea Teatrului Naţional. Ieri, evenimentul s-a deschis oficial, în prezenţa invitatului special Olivier Grenson, artist şi profesor de bandă desenată la Şcoala de Cerce­ta­re Grafică de la Bruxelles (unul dintre cei mai reprezentativi autori belgieni francofoni de bandă desena­tă), şi a lui Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român şi preşedintele reţelei EUNIC (Uni­unea Europeană a Institutelor Cul­turale Naţionale), urmând ca până la 21 noiembrie pasionaţii de BD-uri să aibă parte de zeci de surprize.
Prima dintre ele au constituit-o vernisajul expoziţiei "Istoria Benzii Desenate Româneşti 1935-2010", care conţine peste 100 de planşe ori­ginale, şi lansarea volumului "Istoria Benzii Desenate Româneşti 1891-2010" de Alexandru Ciubota­riu şi Dodo Niţă, o carte născută din necesitatea de a înlătura neclarităţile din jurul acestei forme de artă, adesea confundată cu ilustraţia de carte, caricatura, desenul animat sau filmul de animaţie, după cum afirmă chiar autorii. Rezultată în urma a peste 20 de ani de documentare, "Istoria Benzii Desenate Româneşti 1891-2010" este împărţită în trei capitole - "Vârsta de Aur" (1891-1947), "Socialism şi BD" (1948-1989) şi "Banda desenată contemporană" (1990-2010) -, trecând în revistă nu numai evoluţia fenomenului şi a tehnicii BD în România, ci şi paradoxurile acestei evoluţii.

În cadrul Salonului a fost amenajat şi un spaţiu pus la dispoziţia celor care doresc şi îndrăznesc să-şi expună propriile creaţii de bandă desenată, dar şi un punct de vânzare, unde puteţi găsi albume, broşuri şi reviste de benzi desenate provenite din ţările prezente la manifestare. De altfel, la această sărbătoare a benzii desenate au fost invitaţi artişti precum Guy Delisle, Sylvain Coissard şi Pakito Bolino (Franţa), Jean Auquier (Wallonie-Bruxelles), Cserkuti David şi Bayer Antal (Ungaria), Sascha Hommer (Germania), Sandu Florea (SUA), Octav Ungureanu (România) etc.

Dintre acţiunile la care sunteţi aşteptaţi vă amintim de atelierul pe care Olivier Grenson îl va susţine sâmbătă, 30 octombrie, alături de autori români de benzi desenate, între 11:00 şi 12:30 (înscrieri la gabrielawbb@rdsmail.ro), dar şi de atelierul interactiv "Illustrating web comics", susţinut de Octav Ungurea­nu de miercuri, 3 noiembrie, până joi, 11 noiembrie, între 17:00 şi 19:00. (...)

www.jurnalul.ro/stire-arte/bd-urile-au-luat-capitala-cu-asalt-558316.html


***

Scriitori români la Zagreb - OBSERVATOR CULTURAL
Nr. 289 (547), 21-27 octombrie 2010
Pentru două zile (1-2 octombrie), literatura română contemporană s-a aflat în centrul atenţiei la Zagreb. Festivalul Review of Small Literatures (cea de-a şasea ediţie) a oferit publicului croat fragmente din cărţile a nouă scriitori români, selectaţi de criticul Carmen Muşat: Adrian Chivu, Cosmin Perţa, Florin Lăzărescu, Doina Ioanid, Adela Greceanu. Matei Florian, Ştefania Mihalache, Ovidiu Pop şi Ana Maria Sandu. Opt dintre cei nouă scriitori traduşi în limba croată şi prezentaţi de Carmen Muşat au citit şi au participat la dezbateri literare, alături de scriitori şi traducători croaţi. Evenimentul, organizat de Clubul literar Booksa, cu sprijinul Institutului Cultural Român, al Ministerului Culturii din Croaţia şi al Primăriei oraşului Zagreb, a adunat un public realmente interesat de literatura română. Au dovedit-o disponibilitatea, căldura şi entuziasmul atît ale organizatorilor, cît şi ale traducătorilor şi publicului. Cîteva texte semnate de Miljenka Buljevic, Vanja Bjelic Pavlovic, Ivana Olujic, Luca-Ioan Frana, Ana Maria Sandu, Adela Greceanu, Ştefania Mihalache şi Cosmin Perţa surprind impactul festivalului şi atmosfera lui.
Miljenka Buljevic
Vanja Bjelic Pavlovic
Sîntem atenţi la literatura contemporană din ţările vecine

Review of Small Literatures este un festival care prezintă în fiecare an un spaţiu literar ce aparţine regiunii dintre Austria şi Grecia. Ca organizatori, sîntem interesaţi mai ales de prezentarea scriitorilor tineri care au dobîndit o reputaţie semnificativă în ţările lor de origine şi care nu sînt traduşi şi publicaţi în Croaţia. Numele festivalului suprapune ironic expresia „small literatures" – literaturi scrise în limbile aşa-ziselor naţiuni mici, peste cuvîntul „review", care are o conotaţie atractivă în Croaţia. În cuvintele lui Andrej Nikolaidis, scriitorul muntenegrean şi selecţionerul festivalului: „Un scriitor din Manhattan nu este un scriitor mai mare decît unul din înălţimile Golan. A scrie la Paris nu înseamnă a scrie mai bine decît în Pavnik. Toate aceste detalii sînt irelevante pentru singura întrebare cu adevărat relevantă: scrii bine sau nu?"

Iar festivalul Review of Small Literatures aduce în prim-plan scriitori buni.
Întregul proiect a fost o reacţie la una dintre atitudinile foarte răspîndite ale publicului cititor din Croaţia, aceea că urmărim literatura contemporană din ţările vecine, că ştim multe lucruri despre această literatură şi că nu este nimic nou de descoperit în comparaţie cu „marile" literaturi din care se traduce masiv. Tocmai din acest motiv, festivalul a prezentat scriitori din Bosnia-Herţegovina, o ţară lipită de graniţa noastră, a cărei limbă o vorbim şi ai cărei scriitori publică destul de des la edituri croate. Am invitat nouă scriitori (ale căror nume erau cu totul noi pentru publicul croat) la Zagreb. În relatările legate de lecturile şi mesele rotunde ale festivalului, un cotidian croat a publicat un articol intitulat „Bosnia, mai departe decît Zimbabwe", sugerînd cît de puţine lucruri ştim despre activitatea literară din acea ţară. Încurajaţi de această reacţie, am continuat cu scriitori din Slovenia şi Muntenegru în 2006 şi respectiv în 2007, dar marele pas înainte s-a produs în 2008, atunci cînd am prezentat scriitori din Bulgaria. În fiecare an publicăm pentru festival texte selectate ale scriitorilor ce participă la acea ediţie. În afară de publicarea textelor în catalogul festivalului, le publicăm şi în revista Zarez, o publicaţie culturală distribuită în toate ţările din fosta Iugoslavie. Pentru prima dată în 30 de ani, scriitori bulgari au fost traduşi în croată. Radio 101 (un post regional care acoperă fenomenul cultural) a inclus festivalul între cele mai importante trei evenimente literare din Croaţia în acel an.

Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la ediţia din acest an, cînd au fost invitaţi scriitori din România. Cu excepţia romanului Simion liftnicul al lui Petru Cimpoeşu, publicat în Croaţia anul trecut, textele invitaţilor din acest an sînt primele texte literare româneşti publicate în Croaţia în ultimele trei decenii. Am avut foarte mult noroc să găsim şapte tineri traducători (unii dintre ei fiind încă studenţi) care au tradus foarte bine poemele şi textele în proză publicate în revista Zarez, care au ajuns astfel la cititorii din fosta Iugoslavie. (...)
www.observatorcultural.ro/Scriitori-romani-la-Zagreb*articleID_24424-articles_details.html


***

Printul Charles face reclama Transilvaniei, gratuit, in SUA! – www.protv.ro
20 octombrie 2010
Ca Printul Charles este indragostit de o anumita parte a Romaniei nu mai era un secret pentru nimeni, mai ales ca detine doua proprietati, in Viscri si Valea Zalanului. Acum, insa, mostenitorul coroanei britanice pur si simplu ne face reclama.
Este vorba despre un spot video, prezentat pe site-ul oficial al Institutului Cultural Roman de la New York.

In aceasta "reclama" Printul Charles povesteste cum, inca de la prima sa vizita in Transilvania, in 1997, a fost fascinat de aceasta "parte magica a lumii, ascunsa in estul Europei".Mostenitorul coroanei britanice mai descrie frumusetile acestei zone romanesti, dar vorbeste si despre bogatiile culturale. (...)

http://stirileprotv.ro/exclusiv/exclusiv-online/printul-charles-face-reclama-transilvaniei-gratuit-in-sua-video.html


***

Filmul rus revine în România – ADEVARUL LITERAR & ARTISTIC
Autor Doinel Tronaru
19 octombrie 2010
Tarkovski, Mihalkov-Koncealovski, Sokurov şi Alexei Gherman se numără printre cineaştii ale căror capodopere vor fi proiectate la Bucureşti. 21 de capodopere sau filme extrem de valoroase, selectate din ultimii 50 de ani de cinema rus, vor fi proiectate timp de şapte zile în două săli bucureştene.
Un alt festival-eveniment cinematografic se pregăteşte să debuteze la Bucureşti peste două zile, imediat după încheierea showcase-ului organizat de Cristian Mungiu care a adus filmele premiate la Cannes spectatorilor români.

De data aceasta, este vorba despre una dintre cele mai puternice, originale şi îndrăgite şcoli cinematografice din lume, din păcate multă vreme, după Revoluţie, intrată într‑un con de umbră şi neglijată de distribuitorii români: cea rusă, identificată timp de şapte decenii cu cinematografia sovietică, dacă exceptăm producţiile studiourilor ucrainene şi georgiene.

Palme d'Or-ul sovietic
De vineri până joia viitoare, timp de o săptămână, în cadrul Festivalului Filmului Rus vor fi proiectate în două săli - Cinema Studio şi Cinemateca Eforie - 21 de lungmetraje selectate din ultimii 50 de ani de cinema rus, de la „Zboară cocorii", de Mihail Kalatozov (Palme d'Or în 1958), până la producţii recente, din 2010.

Spre deosebire de alte tentative recente de organizare a unui festival dedicat cineaştilor ruşi, manifestarea actuală excelează atât prin amploare, cât şi prin calitatea peliculelor alese, multe dintre ele fiind veritabile capodopere, de neratat pentru orice cinefil.

Organizatorii - Institutul Cultural Român în parteneriat cu Arhiva Naţională de Film, Uniunea Cineaştilor şi Studiourile Mosfilm - au ales pentru a fi prezentate atât filme clasice ale marilor nume ale cinema-ului rus: Mihail Kalatozov, Andrei Tarkovski, Andrei Mihalkov-Koncealovski, Nikita Mihalkov, Serghei Bondarciuk sau Vasili Şukşin, cât şi producţii mai recente, dar ale unor cineaşti care sunt deja valori certe ale filmului contemporan: Aleksandr Sokurov, Pavel Lunghin, Andrei Zviaghinţev.

Pentru a aduce lucrurile la zi, evenimentul programează şi filme semnate de nume reprezentative pentru noile generaţii de cineaşti din Rusia, distinse la festivaluri internaţionale importante: Ivan Vîrîpaev, Nikolay Dreyden, Valeriya Gay Germanika, Alexei Popogrebski.

Invitaţi speciali din Rusia
Festivalul Filmului Rus va începe vineri, 22 octombrie, la ora 19.00, la Cinema Studio, cu o seară de gală la care va fi proiectat filmul „Lăcaşul îngerului" (2008). Vor lua cuvântul Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, şi regizorul Nikolay Dreyden. Evenimentul va fi prefaţat joi, 21 octombrie, la ora 18.00, la Cinemateca Union, de vernisajul unei expoziţii de desene semnate de Serghei Eisenstein. (...) www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Filmul_rus_revine_in_Romania_0_356364894.html


***


Întâlnire la Madrid cu un scriitor român stabilit în America: Norman Manea - www.tvr.ro

Doi scriitori celebri, unul român, unul spaniol, au vorbit despre trauma exilului şi păstrarea limbii materne în ţara de adoptie. Pentru Norman Manea şi Antonio Munoz Molina, America a fost cea care i-a primit cu braţele deschise.
Fiecare scrie şi acum în limba maternă, dar despre exil au vorbit la Madrid, în engleză, limba ţării în care traiesc.

Un reportaj realizat de Maria Buruiană şi Mihai Florea, în capitala Spaniei, cu sprijinul Institutului Cultural Român.

http://www.tvr.ro/articol.php?id=90368&c=99


***

ICR de la Chişinău, antidotul "clişeelor antiromâneşti" – EVENIMENTUL ZILEI
Autor: Adrian Cochino
29 septembrie 2010
CORESPONDENȚĂ DE LA CHIŞINĂU. Ministrul de externe Teodor Baconschi, omologul său moldovean Iurie Leancă şi preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), Horia-Roman Patapievici, au inaugurat azi Institutul Cultural "Mihai Eminescu" de la Chişinău, o ambiţie mai veche a Bucureştiului, rămasă în aşteptare din timpul guvernării comuniste din Republica Moldova.

Instituţia va fi condusă de Petre Guran, care a fost până în prezent cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Un rol al ICR Chişinău a fost identificat de ministrul de externe român. "Sunt convins că prin programele pe care ICR "Mihai Eminescu" le va derula, toate clişeele antiromâneşti din societatea moldovenească veche şi mai nouă se vor dovedi nefondate şi depăşite", a spus el.

La rîndul său, Leancă a apreciat că Institutul Cultural de la Chişinău reprezintă "simbolul noii etape pe care o traversează relaţiile moldo-române, relaţii eliberate de dogmele impuse de ideologia totalitarismului falimentară, de sorginte sovietică".

Horia Roman Patapievici a subliniat că ICR "Mihai Eminescu" este primul institut cultural al unei ţări UE, la Chişinău. "După noi vor veni şi alţii. Vă asigur că vom face proiecte prin care şi celelalte institute naţionale de cultură din Europa să poată să îşi desfăşoare aici programele", a spus preşedintele ICR. (...)
www.evz.ro/detalii/stiri/icr-de-la-chisinau-antidotul-cliseelor-antiromanesti-907515.html


***

Romania la Bienala de arhitectura de la Venetia. Arhitectul care nu spune o poveste, nu primeste nimic – SUPLIMENTUL DE CULTURA
Autor George Onofrei
4 septembrie (nr.280)

Doua proiecte curajoase reprezinta Romania la a 12-a editie a Bienalei de Arhitectura de la Venetia (29 august – 21 noiembrie 2010). "1:1" si "Superbia", ambele realizate de tineri arhitecti si artisti. Pentru prima data in istoria participarii sale, tara noastra a expus nu in unul, ci in doua pavilioane: cel de la "Giardini" si cel de la sediul Institutului Roman de Cultura si Cercetare Umanistica (IRCCU), in fapt fosta galerie de arta a institutiei, exorcizata astfel. Doua proiecte puse in aplicare in urma unui concurs (jurizat inclusiv de arhitecti straini invitati), foarte diferite in ceea ce priveste finantarea: circa 80.000 de euro pentru "1:1" si circa 20.000 de euro pentru "Superbia" (bani impozabili, desigur, vigilenta, domnule Seitan!). "People meet in Architecture" este tema Bienalei 2010, al carei curator este (in sfirsit!, dupa cum exclama editia italiana a revistei "Wired") o femeie: japoneza Kazuyo Sejima.
In ce ar consta curajul de care aminteam? El poate fi cintarit mai ales in raport cu ceea ce se expune in pavilioanele centrale, destul de departe de zona nonconformista de la "Arsenale" (rezervata indeosebi proiectelor individuale sau de grup, mai putin "institutionalizate". Unul dintre participanti a fost chiar Win Wenders, cu un proiect care exploreaza "dialogul" pe care il poarta cladirile cu cei pe care ii adapostesc). In zona pavilioanelor nationale, temele ecologiste au fost extrem de bine reprezentate. Arhitectura tine acum si de futurologie, se incearca gasirea unor raspunsuri pertinente la intrebarea "cum vor arata spatiile noastre private si publice peste 20, 50 de ani?". De altfel, 2050 nici nu mai este atit de departe, se casca insa un hau intre ideile de pe planse, solutiile gasite deja de arhitecti si planurile urbanistice ale marilor metropole. Daca ar trebui sa transformam blocurile in structuri din beton si substanta organica, capabile de fotosinteza, de producerea individuala a energiei necesare, daca avem nevoie de o zona intermediara intre spatiul public si spatiul privat (pentru ca cele publice, in sens conventional, au devenit asupritoare, genereaza intemnitare, iar nu eliberare), daca trebuie sa construim pe orizontala sau pe verticala, daca plecam de la constatarea ca putin din spatiu este construit si ar trebui sa desfiintam dihotomia sat/oras prin dezvoltarea unor megalopolis-uri care sa acopere mai bine de trei sferturi din teritoriul unei tari, daca arhitectura poate reproduce natura si ii poate chiar aduce imbunatatiri, o poate face mai "functionala"...

Toate intrebarile se amesteca in cap dupa un tur in forta al pavilioanelor de la "Giardini". Discursul propus este si nu este unul politic, depinde la ce definitii ne raportam. In masura in care ecologia isi poate face loc in societate prin intermediul politicului, da, statement-ul are legatura si cu aceasta zona. In masura in care ne raportam exclusiv la cei care conduc astazi lumea, atunci nu, statement-ul imbraca alte haine, se croieste dupa alte principii.

Marea Britanie a decis anul acesta sa aduca un omagiu Venetiei si arhitecturii acesteia, punind accent pe fragilitatea orasului si pe legatura puternica a britanicilor cu acest spatiu. Cea mai mare parte a pavilionului a fost ocupata de un amfiteatru, in care te asezi si esti invitat la reflectie. Pavilionul Australiei s-a concentrat pe solutiile care sa ofere un viitor locuitorilor continentului – pornind de la observatia ca metropolele sint caracterizate de constructii cu inaltimi ametitoare, in vreme ce industria miniera sapa suficient de adinc pentru a putea ingropa in pamint gigantii de sticla si metal. Pavilionul Cehiei si Slovaciei (care mai poarta inca pe frontispiciu denumirea de Cehoslovacia) propune o intoarcere la natural, la structurile care folosesc materiale "primare", cum ar fi lemnul.

Unu la nouazeci si patru virgula patru
Proiectul din pavilionul traditional al Romaniei, "1:1", a plecat de la ideea de a expune spatiul insusi si de a invita vizitatorii sa isi puna intrebari in legatura cu acesta, sa gaseasca o definitie individuala. In interiorul constructiei existente a fost realizata o alta, din lemn, avind suprafata de 94,4 metri patrati – la exterior sub forma unei prisme contorsionate, in interior un spatiu complet gol, cu peretii drepti si albi. Exista un luminoar rotund in tavan si vizoare prin care vizitatorii pot intrezari interiorul. Doritorii isi asteapta rindul pentru a putea patrunde, unul cite unul, intr-un spatiu strimt, claustrant, care reprezinta orice spatiu public, destinat maselor.

Contrastul este coplesitor: dintr-o zona a realului, a colectivului (una claustranta, haotica) ajungi intr-un spatiu care iti este propriu, intim, controlat. Curatorul, Tudor Vlasceanu, explica relatia de conditionalitate dintre cele doua, care nu ar putea insa exista fara Arhitectura. 94,4 metri patrati este spatiul ce ii revine, in mod teoretic, fiecarui bucurestean. "Ne-am gindit ca spatiul este produsul final al arhitecturii si ca trebuie sa ne concentram pe felul in care ar trebui sa prezentam aceasta chestiune. Ideea era, prin urmare, simpla: voiam sa expunem spatiu si, mai mult decit atit, spatiu romanesc, departe de conotatiile turistice. Am ales Bucurestiul ca teren de analiza, iar cu un simplu calcul – am impartit suprafata Bucurestiului la numarul de oameni care traiesc in el intr-o perioada de maxima activitate –, am aflat ca densitatea numarului de locuitori este de un om pentru 94,4 metri patrati. Am hotarit atunci ca vom expune acest spatiu si relatia abstracta dintre acesta si locuitori", declara Tudor Vlasceanu, care adauga: "Daca publicul va intelege mai bine cum se defineste spatiul, noi, arhitectii, vom face o treaba mai buna in viitor".

Din nou, un pavilion gol?
Arhitectul german Martin Kloos, membru al juriului care a desemnat proiectele ce reprezinta Romania la editia a 12-a a Bienalei de Arhitectura de la Venetia, a spus in cadrul conferintei de presa organizate la sediul IRCCU faptul ca a fost onorat si intrigat de invitatia adresata. "Prima oara am primit un telefon si mi s-a spus: «Ai putea veni la Bucuresti pentru a face parte din juriu?». Nu stiam nimic despre Romania, despre Bucuresti si despre ce aveam sa jurizez. Iar azi am fost invitat la aceasta conferinta de presa si am fost invitat sa vorbesc. A trebuit sa ne gindim foarte mult la ce tip de proiect ar trebui sa ne oprim pentru a reprezenta o tara precum Romania la acest important eveniment. Apoi, a trebuit sa ne gindim in ce vor consta diferentele si punctele comune intre proiectul de la «Giardini» si cel de la sediul IRCCU. Trebuie sa o spun foarte raspicat si sincer: juriul nu a fost deloc incintat de nivelul general al propunerilor, 19 la numar."

Kloos a remarcat ca, desi au fost multe proiecte bune inscrise in concurs, problema era daca acestea puteau fi si realizate din punct de vedere tehnic sau nu. Din acest motiv, a avut emotii cind a dat unda verde pentru "1:1". De altfel, au fost aduse o serie de modificari nu numai proiectului initial, dar s-a renuntat si la unele dintre recomandarile juriului. S-a propus ca spatiul din interiorul pavilionului sa fie folosit pentru desfasurarea de evenimente, apoi s-a considerat ca, din motive de securitate, sa nu aiba nici o deschidere si sa fie perceput exclusiv prin intermediul vizoarelor. In cele din urma, s-a oferit acces in spatiu, iar usa poate fi deschisa doar din interior.

"Am vazut cum a iesit pavilionul de la «Giardini» si trebuie sa spun ca sint foarte incintat de felul in care a fost dus la bun sfirsit. Sint azi mindru ca am dat unda verde unui proiect asupra caruia aveam, la rindul meu, foarte multe indoieli. In propunerea initiala, structura din interiorul pavilionului trebuia sa fie din ciment. Ne-am gindit ca ar fi minunat ca aceasta structura sa ramina dupa terminarea Bienalei si sa darimam pavilionul, astfel Romania alegindu-se cu unul nou. Am vorbit cu multi dintre cei care au vizitat proiectul romanesc si, spre usurarea mea, erau foarte incintati", a mai spus Martin Kloos.

In catalogul "1:1", Bogdan Ghiu se intreaba ce fel de reactie a vizitatorilor va exista, avind in vedere ca la Bienala de Arta, din 2005, echipa condusa de Daniel Knorr a expus tot un spatiu gol, pe pereti putindu-se distinge urme ale vechilor expozitii. Anul acesta si pavilionul olandez a fost complet gol, chestiunea pusa in discutie fiind aceea a cladirilor nelocuite. Ele sint foarte numeroase intr-o epoca in care ne punem tocmai problema lipsei spatiului de construit. Organizatorii au realizat si un calcul: insusi pavilionul Olandei, construit in 1954, a fost folosit in medie doar trei luni si jumatate pe an, 39 de ani fiind gol.

Al doilea pavilion romanesc
Echipa proiectului "Superbia", beneficiind de o finantare mai redusa, a fost pusa si in situatia de a crea un spatiu de la zero in batrina galerie a IRCCU, loc al unor evenimente expozitionale romanesti conventionale, destul de neatractive pentru un public international. Pentru prima data, s-a oferit aceasta galerie spre a fi al doilea pavilion national al tarii noastre la Venetia.

Urmeaza o paranteza destul de lunga, importanta insa pentru a intelege contextul in care s-a lucrat la "Superbia". Palazzo Correr, sediul IRCCU (Campo Santa Fosca, Cannaregio 2214), este situat intr-o zona comerciala, strabatuta zilnic de mii de turisti care se indreapta, indeosebi, pe jos, spre Piata San Marco. Istoria cladirii este in sine spectaculoasa si se inscrie in tematica nelocuitului. Nicolae Iorga a reusit sa cumpere circa o treime din Palazzo Correr, loc in care erau gazduiti intelectuali ai vremii. Pe toata durata regimului comunist, incaperile achizitionate de Iorga au ramas goale, iar ferestrele prevazute cu obloane de lemn. La parter, un negustor a preluat abuziv "galeria" si a facut un magazin de pantofi. Primaria din Venetia a atras atentia autoritatilor romane in privinta starii de degradare in care se afla cladirea si le-a somat sa inceapa renovarea, altfel isi pierd dreptul de proprietate. In Romania a venit Revolutia si au mai trecut circa doi ani pina a reactionat Ministerul Afacerilor Externe, in urma unei alte somatii. Spatiile din Palazzo Correr detinute de stat nu au beneficiat niciodata de o renovare profesionista, o echipa de muncitori romani realizind o reabilitare aproximativa, mobilierul provenind chiar si de la Peles. Din acest punct de vedere, functionarea azi a IRCCU in cladire este anevoioasa. Atit galeria, cit si birourile nu beneficiaza de instalatii de aer conditionat, iar tripla subordonare (catre Institutul Cultural Roman Bucuresti pe partea de programe, catre Ministerul Afacerilor Externe salarial si administrativ, catre Academia Romana, care are dreptul de a numi directorii – lucru care nu s-a mai intimplat de trei ani, in prezent IRCCU avind director interimar) face, se pare, imposibila achizitionarea unora. In aceste conditii, vizitatorii noii galerii trebuie sa se confrunte in luna august cu o caldura coplesitoare, dublata de umiditatea specifica.

Trei directii, o... Superbia
Consideram paranteza incheiata. Initial, echipa a avut ideea ca galeria sa fie acoperita cu pamint, iar accesul sa se faca doar cu cizme de cauciuc. Desi juriul a apreciat ca indrazneata ideea si i-a incurajat in demersul lor, s-a renuntat la acest "truc" si din cauza faptului ca, de trei ori pe an, Venetia este inundata. "Superbia" de acum se bazeaza pe un joc foarte reusit al contrastelor, a devenit un spatiu in care exteriorul invadeaza bunul trai conferit de un interior rafinat. Din Romania au fost adusi cu TIR-ul saci cu pamint, care a fost mai apoi plasat doar intr-o parte a incaperii. Spatiul ramas a fost investit cu semne ale bunastarii (o sculptura din lemn pretios de cires, realizata de Ilie Pintea, troneaza in mijloc, o pereche de pantofi albi din vitrina poate "pacali" si publicul consumeristo-turistic sa intre, un ecran incastrat intr-o structura cu un design foarte modern te invata cite ceva despre Romania). Materialele utilizate pentru a da personalitate interiorului sint, de asemenea, in trend.

Trei echipe diferite au lucrat pentru acelasi produs final. Membrii "Superbia" s-au ocupat de munca de documentare, partea de multimedia, instalatia vizuala. Tema pe care au dezvoltat-o a fost aceea a noilor suburbii aparute la marginea marilor orase de la noi in timpul boom-ului economic. Silviu Aldea, curatorul pavilionului II al Romaniei, explica: "Complexele rezidentiale au aparut peste noapte, fara a dispune de toate utilitatile necesare. Peisajul este unul foarte straniu, oameni cu bani s-au mutat aici, au investit mult in casele visurilor lor incercind sa scape de amintirea blocurilor comuniste. Cladirile sint, in parte, foarte frumoase, s-a investit enorm in interioare, dar lipseste «urbanul», infrastructura, care nu a reusit sa tina pasul cu dorinta si posibilitatea financiara a romanilor de a-si construi casele pe care le-au vrut dintotdeauna. Am decis sa mergem in aceste suburbii, sa intervievam oamenii de acolo si sa aflam in ce fel sint ei influentati de mediul in care traiesc pentru a iesi din sfera propriilor noastre prejudecati si a privi problema ca profesionisti ai acestui domeniu".

Arhitectul Martin Kloos si-a amintit ca s-a intilnit cu echipa la Venetia in luna mai. "Speram ca va iesi ceva, aveam multe indoieli, dar si mult entuziasm. Iarasi, rezultatul a fost unul foarte bun, pus in valoare de locul minunat in care se afla galeria. Sint, desigur, putin dezamagit de o serie de modificari aduse proiectului, intre care si aceea ca pamintul nu a mai fost asezat pe jos si nu se intra in cizme de cauciuc. Ar fi fost o senzatie extraordinara ca, pe caldura aceasta, oamenii sa intre incaltati in galerie cu cizme si sa se afunde in noroiul romanesc, iar apoi sa afle citeva lucruri despre tara. In concluzie, ambele proiecte isi ating scopul: ii fac pe oameni curiosi in legatura cu tara, cu citeva dintre caracteristicile acesteia." (...)
www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Actualitate/5969

***

"Fanfara din Vorona" şi demonstraţii de ţesut la Festivalul Tamisei – OBSERVATOR CULTURAL
2 septembrie 2010
Institutul Cultural Român participă pentru al treilea an consecutiv la Festivalul Tamisei, în perioada 11-12 septembrie 2010. Organizat de Primăria Londrei, festivalul este cel mai spectaculos eveniment în aer liber, care celebrează râul capitalei şi diversitatea sa culturală.
Prezenţa românească se regăseşte în toate cele patru secţiuni ale festivalului: New European Village, Bandstand, Feast on the Bridge şi Carnival Night.

Etnografele Steliana Băltuţă şi Elena Văculişteanu de la Muzeul Judeţean Botoşani vor prezenta la standul României lada cu ţesături, broderii şi costume populare româneşti, însoţite de demonstraţiile meşterului popular Niculina Andronache la războiul de ţesut, adus special din Botoşani pentru acest eveniment. Peste 500.000 de persoane vor avea ocazia să asiste la la spectacolul românesc, care va deveni cu siguranţă atracţia secţiunii New European Village, dedicată ţărilor din Europa Centrală şi de Est, cu un patrimoniu cultural bogat, definit de tradiţii milenare.

Fanfara din Vorona, una dintre cele mai cunoscute orchestre săteşti din România, va lua cu asalt grădinile şi parcurile de pe malul Tamisei. Cei 11 membri ai Fanfarei vor purta costume populare româneşti specifice zonei şi vor invita lumea să încingă o "horă moldovenească" pe podul Southwark.

Fanfara va cînta şi defila totodată şi în seara de gală a festivalului alături de alte 30 de grupuri internaţionale, într-un carnaval ce se va încheia cu un foc de artificii. Programul concertelor: 11 septembrie, orele 13.00 & 17.00 şi 12 septembrie, orele 12.30 & 19.15 (Seara Carnavalului).
Prezenţa românească la Festivalul Tamisei este organizată de Institutul Cultural Român din Londra, în colaborare cu Muzeul de Etnografie şi Consiliul Judeţean Botoşani.
www.observatorcultural.ro/*id_2299-news_details.html


***

Un Dürer postmodern - ADEVĂRUL LITERAR & ARTISTIC
Autor Doinel Tronaru
27 iulie 2010
Volumul „Parc(o)urs" reflectă, într-o somptuoasă prezentare, opera lui Tudor Banuş, artist care (re)aduce stilurile Renaşterii şi Barocului în lumea contemporană. Manierismul în artă nu este mort sau perimat, ci îşi găseşte o fascinantă continuare prin opera multor străluciţi artişti contemporani.

Editura Institutului Cultural Român (ICR) îşi continuă seria de albume dedicate unor mari personalităţi artistice româneşti - au apărut de-a lungul timpului, de exemplu, cărţi despre Vladimir Zamfirescu, Devis Grebu, Mircia Dumitrescu, Corneliu Baba, Andrei Şerban şi alţii - publicând opera unui pictor excepţional: Tudor Banuş.

Fiul poetei Maria Banuş, artistul a părăsit România în 1973, alegând Franţa, unde a reuşit o strălucită carieră; emigrarea l-a îndepărtat, însă, oarecum de primplanul vieţii artistice româneşti - ca şi în cazul altor mari personalităţi din diaspora, mai cunoscute în Occident decât în ţară. La începutul anilor 2000, Tudor Banuş a fost adus în atenţia publicului român de Editura Humanitas, prin ilustrarea volumului inedit al lui Mircea Cărtărescu, „Enciclopedia zmeilor", într-o somptuoasă carte-album, dar, din păcate, întreprinderea nu a avut succesul scontat. Deşi „gheara" stilistică se simţea şi în respectiva ilustraţie de carte, opera lui Tudor Banuş este mult mai vastă şi mai profundă, şi ea este adusă acum, într-un mod admirabil, prin acest album, la dispoziţia receptorului din ţară, unde încă este puţin cunoscută.

Creaţia pictorului şi graficianului Tudor Banuş se întinde pe parcursul mai multor domenii şi tehnici, iar albumul editat de ICR reflectă această diversitate, prin intermediul secţiunilor în care este împărţit: grafică şi gravură, desene de carte, desene „mari", desene de presă şi, în fine, acuarelă, pastel, pictură. Cel care răsfoieşte cartea nu ştie ce să aprecieze mai întâi, uluit de admiraţie pentru frumuseţea şi profunzimea lucrărilor: fineţea şi perfecţiunea desenului, ingeniozitatea ilustrării unor basme clasice pentru copii sau a straniului din „Dr. Jekyll & Mr. Hyde", bogăţia detaliilor de factură manieristă, minuţia cu care artistul a făcut ilustraţie de presă (pentru cele mai prestigioase publicaţii, din Europa şi de peste Ocean, cum ar fi „Le Monde", „Le Point", „L'Express", „New York Times" sau „Die Zeit") sau, în sfârşit, marea pictură, care îmbină tehnica vechilor maeştri cu viziunea modernă şi postmodernă.

Sfârşit de Renaştere, început de Baroc

Este deja o afirmaţie consacrată în exegeza operei lui Tudor Banuş - albumul oferă şi o bogată selecţie de aprecieri critice, semnate, printre alţii, de Marta Petreu, Nina Cassian, Alain Bosquet sau Ionel Jianu - că lumea artistului derivă din cea a maeştrilor situaţi în secolele XV-XVII, fie ei medievali, renascentişti sau baroci (fără a uita de interludiul manierist); nume precum Dürer, Bosch sau Bruegel abundă în textele care-i sunt dedicate, evident trecând prin Doré, prin suprarealism şi prin Escher. Aspectul este, însă, vizibil de la prima parcurgere a albumului; mai ales lucrările mari, ambiţioase, realizate cu o minuţie şi o precizie impresionante ale detaliilor, amintesc clar de viziunea manieristă şi barocă asupra lumii.

Faptul este recunoscut, de altfel, şi de autor, în cuvântul înainte al albumului: „În «vizibil» suntem supuşi gustului epocii; eu însă mă situez la antipod: mă simt la unison cu artiştii care nu şi-au pus problema «modernităţii», trăind-o în necunoştinţă de cauză! Mi-ar plăcea să merg, pe aceeaşi potecă, în compania unui Callot atât de uman, a unui Hogarth atât de obraznic uneori, a unui Granville plin de fantezie. Asta... ca să nu-i mai deranjez pe «bătrânii» Bosch, Brueghel sau Dürer". Şi o altă ars poetica: „În carte veţi vedea din cine şi din ce se compune lumea mea. Imaginile ignoră trecerea timpului. Descui teme contemporane cu chei de demult, unele ruginite, care au făcut cândva epocă. În spatele uşii deschise, la temelia subconştientului, palpită memoria folclorului românesc, cu acea bogăţie de arhetipuri care-mi conferă o distanţă profitabilă faţă de răvăşita lume în care creez astăzi".

Insolit şi fantastic

„Banuş nu e jenat nicidecum că într-un tablou creat în maniera secolului 18 apare o priză electrică, sau că în alt tablou, gen bătrân maestru clasicist, se introduc spectrele unor moderne aparate medicale. Tablouri ca acestea declanşează nu numai extaz, ci şi o porţie integrantă de meditaţie critică asupra omenirii contemporane", considera un critic german în 1984. „Barocul suprarealist («barochescul») lui Tudor Banuş", îl definea Ionel Jianu. Criticul francez Dominique Maruitte îşi începea, în 1985, o complexă analiză a artistului cu aceste cuvinte: „Tudor Banuş pictează «lumea», şi nu elementele care o compun".

(...)
www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Un_Durer_postmodern_0_305969871.html 



***

Delegatie americana in vizita la TIFF - HOTNEWS
de D.S.
25 mai 2010
(...)
Editia din acest an a Festivalului International de Film Transilvania – TIFF prilejuieste o colaborare exceptionala intre Institutul Cultural Roman din Bucuresti si New York si importantul eveniment international din Cluj Napoca. In cadrul acestei colaborari se inscrie vizita delegatiei americane si publicarea unei reviste in limba engleza dedicata noului cinema romanesc si perceptiei acestuia in America.

Vizita delegatiei americane la TIFF raspunde interesului din ce in ce mai mare al presei si al industriei cinematografice americane pentru noul cinema romanesc, interes cultivat in mod constant si eficient in ultimii ani de catre filiala new yorkeza a Institutului Cultural Roman. Lansarea cu succes incepand din 2006 a Festivalului de Film Romanesc de la New York – initiativa a ICR New York, in colaborare cu TIFF si Tribeca Film Festival, organizarea in 2008 a Retrospectivei filmului romanesc la Lincoln Center si dezvoltarea unor relatii proactive cu marile festivaluri si organizatii de film din America au contribuit semnificativ la marirea vizibilitatii cinemaului romanesc peste ocean.

Delegatia va avea ocazia sa asiste la Zilele Filmului Romanesc, sa intalneasca regizori, producatori si distribuitori romani si sa participe la o masa rotunda sub titlul „Cinematografia romaneasca in America, A Love Story", urmata de discutii cu publicul prezent la festival, in 3 iunie.

Vor fi prezenti la TIFF Scott Foundas, Programator al New York Film Fetival si Film Society of Lincoln Center; Alissa Simon, Programator al Palm Springs International Film Festival; Basil Tsiokos, Programator de Film Documentar al Sundance Film Festival; Maggie Kim, Programator al Tribeca Film Festival, New York; Daniel Elefante din partea companiei de distributie cinematografica Kino Lorber; si Susan Norget, publicist.

Institutul Cultural Roman va oferi, in cadrul Galei de inchidere a TIFF, Premiul pentru Cea mai buna regie, Premiul Special al Juriului si Premiul Zilelor Filmului Romanesc pentru sectiunea lung metraj.
www.hotnews.ro/stiri-film-7316240-delegatie-americana-vizita-tiff.htm


***


Lumea apusă a Bizanţului – ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC
Autor Victoria Anghelescu 19 ianuarie 2010

Institutul Cultural Român a lansat recent volumul„Manuscrise bizantine în colecţii bucureştene". Coordonată de Ileana Stănculescu, cartea cuprinde studii semnate de Paolo Odorico, Fabrizio Lollini, Ovidiu Olar, Ileana Stănculescu şi Cătălina Velculescu.
Dacă pentru publicul larg arta bizantină este o zonă familiară, receptată mai ales prin intermediul picturii medievale româneşti, literatura bizantină este aproape necunoscută.

În prefaţa volumului, care cuprinde manuscrise din colecţiile Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale Bibliotecii Academiei, Muzeului Naţional de Artă al României şi Muzeului Naţional de Istorie al României, Bogdan Tătaru-Cazaban aminteşte de celebra formulă a lui Nicolae Iorga, „Byzance après Byzance", care acoperă prelungirile culturii Imperiului Bizantin în zonele limitrofe şi după Căderea Constantinopolului.

Lectura cărţii fascinează prin bogăţia informaţiei şi, mai ales, prin încercarea de delimitare a noţiunii „literatură bizantină". Spaţiul geografic, istoria politică, limba folosită, apartenenţa etnică a autorilor sau copiştilor şi, nu în ultimul rând, ortodoxia devin tot atâtea criterii posibile şi dilată sau riscă să restrângă aria cercetărilor. Textele prezentate, religioase sau laice, invită la o călătorie prin lumea fabuloasă a imperiului aflat la graniţa Europei cu Asia, constituit pe o structură politică de tip roman, dar vorbind, în principal limba greacă, şi căruia creştinismul de tip oriental îi atrage adepţi şi scriitori din zona orientală, dinspre Rusia sau din ţările balcanice.

Momentul apariţiei literaturii bizantine este el însuşi controversat. E drept, punctul final este mult mai clar, 1453, data căderii Constantinopolului. Numai că ecourile culturii bizantine ajung dincolo de fostele lui graniţe, până în Rusia secolului al XVII-lea sau în Valahia lui Mihai Viteazul.
Lucrarea este rezultatul unei îndelungi cercetări, iar intenţia editorului a fost evidenţierea textelor din colecţiile româneşti, foarte puţin cunoscute şi greu accesibile.

Elementele care leagă textele bizantine de spiritualitatea şi istoria Ţărilor Române sunt o noutate pentru mulţi cercetători. Interesantă este şi urmărirea soartei unor manuscrise, istoria peregrinării lor prin Europa, în funcţie de mărirea sau dizgraţia posesorilor lor.
Un capitol, „Profeţie şi istorie. Note asupra câtorva manuscrise călătoare prin Ţările Române (Matei al Mirelor şi Paisie Ligaritul)", semnat de Ovidiu Olar, începe, de exemplu, cu „Cartea cu oracole", scrisă de Paisie Ligaridis, care era şi un mare colecţionar de manuscrise, şi care, născut la Chios, la începutul secolului al XVII-lea, se pregăteşte la Roma să devină misionar ortodox, locuieşte apoi în Fanarul atât de des amintit în scrierile noastre istorice şi poposeşte la Târgovişte ca profesor al fiilor lui Constantin Cantacuzino şi la curtea lui Matei Basarab, pleacă la Ierusalim, revine în Ţările Române, este chemat la curtea Romanovilor. Existenţa lui tumultuoasă se reflectă în manuscrisele pe care le redactează şi antrenează, în acelaşi timp, peregrinarea prin Europa a scrierilor colecţionate.

În aceste „recuperări" ale Bizanţului, autorii „descoperă, fiecare după chipul şi imaginea sa, nu unul, ci mai multe Bizanţuri. Toate închipuite", conchide Ovidiu Olar.

În afara interesului istoric sau literar, manuscrisele au întotdeauna o componentă artistică. Începutulcapitolelor este împodobit cu o vignetă, literele de început capătă înlănţuiri grafice sau chiar figuri miniaturale, pagini întregi sunt dedicate înfăţisării scenelor biblice sau legendelor.
Rezultatul unei munci migăloase, care putea dura luni în şir şi, uneori, chiar ani, ele erau apoi legate în piele sau, pentru Biserică, în argint. Pielea copertelor era împodobită cu motive geometrice, argintul primea forma personajelor biblice şi fastul pietrelor preţioase.
Unul dintre exemplele cele mai relevante este „Canonul de pocăinţă", din colecţiile Bibliotecii Academiei Române, scris pe pergament, în limba greacă, în al doilea sfert al secolului al XII-lea.

Studiile de la începutul volumului „Manuscrise bizantine în colecţii bucureştene" se adresează, în primul rând, celor familiarizaţi cu domeniul. Stilul clar îl face accesibil însă publicului larg, iar informaţiile privind structurile istorice, politice şi spirituale în care se nasc aceste manuscrise îi dau o dimensiune narativă.

Autorii reuşesc să recompună pentru cititor una dintre cele mai tumultuoase şi mai fascinante perioade istorice, marcate de unitatea credinţei şi de incredibila diversitate a apartenenţei etnice a protagoniştilor, a limbilor vorbite şi folosite în manuscrise, a intereselor împăraţilor şi a credinţelor populare.

În plus, cea de-a doua parte a volumului este un adevărat album. Miniaturi, pagini manuscrise, ce permit urmărirea scriiturii, dar şi punerea în pagină a textului, cu alternarea cernelurilor colorate, legături şi ferecături de mare frumuseţe introduc cititorul într-o viaţă a lecturii şi a „cărţilor", pe cât de diferită de cea contemporană, pe atât de fascinantă.

Info:
„Manuscrise bizantine în colecţii bucureştene / Byzantine Manuscripts in Bucharest's Collections" Editura Institutului Cultural Român.
www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/Lumea_apusa_a_Bizantului_0_192581189.html


***

„Gustul publicului sper să evolueze" - EVENIMENTUL ZILEI
Autor Dumitru Avakian 12 ianuarie 2010

Muzicologul Dumitru Avakian arată, pentru EVZ, care sunt aşteptările muzicale ale deceniului următor pe scenele din România şi punctează atât hibele din educaţia publicului, cât şi pe cele organizatorice, din instituţii, care ar merita corectate.

(...)
Festivalul „George Enescu", un brand
În ultimele două decenii Festivalul „George Enescu" a devenit un brand; este o permanenţă emblematică. O ştim cu toţii, acest eveniment unic în felul lui în Europa nu dispune de spaţii adecvate privind găzduirea evenimentelor sale. Toţi soliştii, toate marile orchestre care au concertat la Sala Palatului şi-au exprimat serioase rezerve privind mediul acustic. Căci Festivalul Enesu este mai mult decât un eveniment monden la care unii şi alţii consideră că e bine să fie văzuţi. Este un fapt de cultură care ar trebui să fie reprezentativ pentru imaginea actuală a ţării.

Gustul publicului nostru, a publicului de concert, sper să evolueze. O mare parte a melomanilor obişnuiţi dispun de o percepţie prioritar epidermică a muziciii. Căci nu este indiferent cine anume cântă şi cum se cântă, cum se dirijează…

Beethoven şi Ceaikovski, cei mai populari
Cele mai populare programe de concert rămân cele pe ale căror afişe se anunţă Beethoven sau Ceaikovski. Indiferent de solist, de dirijor, succesul este asigurat. Este, oare, aceasta o marcă de calitate privind percepţia, privind maturitatea unui public care, la noi, ascultă muzică în mod organizat de mai bine de un secol, de când datează viaţă noastră muzicală instituţionalizată ?

Sper într-o aprofundată înţelegere a zonelor de spiritualitate afundă ale muzicii de cameră. Cum ne-am explica, oare, faptul că o simfonie sau un concert de Beethoven adună în orice condiţii o sală plină la Ateneu sau în Studioul de Concerte Radio, în vreme ce un concert de sonate, de cvartete de coarde aparţinând aceluiaşi compozitor strânge cel mult câţiva zeci de melomani. Este de vină muzica? Este deficitară educaţia noastră?

Pe această direcţie Institutul Cultural Român a produs evenimente memorabile găzduind pe o perioadă de trei stagiuni, la Atheneul Român, un veritabil serial de concerte ale Cvartetului londonez „Belcea". Relaţiile cu publicul, cu muzica, cu muzicienii ansamblului, mobilizarea tinerilor melomani, promovarea evenimentului s-au dovedit a fi exemplare la nivelul vieţii noastre muzicale. (...)
http://www.evz.ro/detalii/stiri/gustul-publicului-sper-sa-evolueze-882325.html

***


Laude la Stockholm – JURNALUL NAȚIONAL
Autor Sebastian S. Eduard 5 ianuarie 2010

Ziarul Dagens Nyheter, cel mai mare cotidian din Suedia, a lăudat activitatea pe anul trecut a Institutului Cultural Român de la Stockholm plasând-l în clasamentul sfârşitului de an printre eroii care au dat "dinamism, culoare şi prospeţime oraşului Stockholm în anul 2009". Institutul este declarat ca fiind o injecţie de cultură şi cel mai minunat lucru care s-a întâmplat pe Skeppsbron, bulevardul pe care se află sediul institutului de la deschiderea clubului Reisen încoace. ICR Stockholm este singurul institut cultural străin şi totodată singurul actor cultural ne-suedez prezent în clasament. Acesta cuprinde teatre, galerii de artă, cinematografe, cluburi, oameni de cultură, sportivi etc. (Sebastian S.)

http://www.jurnalul.ro/stire-arte/stiri-pe-scurt-531494.html


***


Străini îndrăgostiţi de limba şi de literatura română – ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC Autor Cezar Paul-Bădescu
21 ianuarie 2010

Din 2006, Institutul Cultural Român are un program de burse pentru formarea traducătorilor străini. În urma acestui program au fost traduse peste 30 de cărţi ale autorilor români în diferite ţări, de la Italia, Anglia sau Franţa, până la Statele Unite şi Coreea de Sud.

În fiecare an, câte 20 de tineri din diferite colţuri ale lumii vin să stea în România, să afle mai multe despre limba, cultura şi în special literatura noastră. Este vorba de programul de burse ICR pentru formarea de traducători din română în alte limbi. Din 2006, sunt organizate două sesiuni pe an ale acestui program: 1 mai - 30 iunie şi 1 octombrie - 30 decembrie. În fiecare sesiune, zece cetăţeni străini iau contact cu limba şi cultura noastră şi beneficiază de cursuri despre teoria traducerii şi despre literatura română contemporană.

Florin Bican, coordonatorul programelor ICR pentru traducători, ne-a explicat raţiunile demarării acestui program: „Ideea a fost să formăm traducători din limba română, pentru că în cele mai multe spaţii lingvistice din afara României nu aveam aşa ceva. Când existau, aceşti traducători erau axaţi pe opere clasice, singurele despre care ştiau ceva. De aceea, ne-am propus să le facem cunoscută şi literatura actuală, care ar putea spune mai multe cititorilor de astăzi din străinătate."

Florin Bican a observat că, de cele mai multe ori, literatura română este destul de deficitar abordată în universităţile din străinătate, iar acest lucru îi descurajează pe mulţi care ar vrea să se apuce s-o traducă: „În ţările în care există catedre de limbă română la universităţi, se studiază literatura noastră începând cu cronicarii şi ajungând până la Sadoveanu sau cel mult până la Marin Preda. Mulţi dintre studenţi nu au auzit nici măcar de Cărtărescu. Aşa că, necunoscând literatura mai nouă, nu sunt interesaţi să traducă, fiindcă cine ar vrea să traducă cronicari, de pildă? Cronicarii trebuie descoperiţi de-abia după ce te familiarizezi cu ceea ce înseamnă literatura română. Apoi, clasicii noştri sunt în general traduşi în mai toate limbile, nu mai are rost să-i mai traducă din nou", ne-a spus Florin Bican.

Acesta este motivul pentru care programul de formare a traducătorilor străini pune mare accent pe cursurile despre literatura română actuală (susţinute de doi tineri critici, profesori la Facultatea de Litere: Paul Cernat şi Luminiţa Marcu). În plus, sunt organizate întâlniri ale grupelor de traducători cu autorii români, pentru că - ne spune Florin Bican - este mult mai profitabil pentru un traducător să cunoască autorul în carne şi oase şi să stabilească o comunicare directă cu el.

Efectul căpşunarilor
Dincolo de demersul lăudabil al Institutului Cultural Român de a forma o generaţie de traducători care să ducă literatura română în ţările lor, se pune întrebarea: ce-i face pe nişte tineri din străinătate să se îndrepte către studiul limbii şi literaturii române?

Florin Bican ne spune că motivele sunt dintre cele mai diverse. Unii au bunici sau rude din România: este şi cazul lui Peter Rosch din Germania, care a descoperit că avea un stră-strămoş român - dar care era atât de îndepărtat, încât familia uitase cu totul de el. Interesant este însă că cei mai mulţi care au venit la bursele pentru traducători nu au nicio legătură de rudenie în România. Pentru unii, studiul limbii române a început printr-un eşec:

„De exemplu, îmi vine în minte cazul unui traducător din Polonia, Szymon Wcislo, care a spus că a fost primul pe lista respinşilor la examenul de admitere la secţia engleză-franceză. Aşa că a optat pentru română. Pe care însă a terminat-o cu medie foarte mare şi astăzi este autorul a două traduceri publicate - „Degete mici" de Filip Florian şi „Băiuţeii" de Filip şi Matei Florian. Acum este convins că ziua în care a picat la engleză a fost cea mai norocoasă zi din viaţa lui, pentru că a putut să descopere româna", ne-a povestit Florin Bican.

Un alt caz relatat de coordonatorul proiectului de burse este cel al unei fete din