2009

Jurnalul Naţional, 24 noiembrie 2009 Autor: Costin Anghel

Cântecul românesc s-a făcut auzit serile trecute în inima Timocului sârbesc, la Bor. România a trimis la fraţii ei mai mici pe unul dintre cei mai de seamă interpreţi ai ţării, pe maestrul Tudor Gheorghe. La Bor s-a scris o mică pagină de istorie, iar pecetea actului a fost cântecul cobzei.
Institutul Cultural Român (ICR) a adus în Serbia un om cu o carte de vizită impresionantă. Tudor Gheorghe este unul dintre cei mai iubiţi interpreţi din România, el fiind în aceeaşi măsură apreciat şi de românii din Diaspora şi de etnicii români din jurul graniţelor. Concertul de la Şcoala de Muzică din oraşul timocean a reprezentat încă o dovadă vie a celor scrise mai sus.

Maestrul le-a răsplătit însă cu vârf şi îndesat simpatia românilor timoceni. Le-a adus nu doar un recital extraodinar de muzică intrepretată în stilul său inegalabil, ci şi o îmbrăţişare călduroasă, un îndemn, şi un mesaj de susţinere a etnicilor români din Valea Timocului.

"Dragi prieteni, am îmbătrânit bătânt drumurile spre America şi Canada. Am fost dincolo de Ocean să mă întâlnesc cu românii de acolo. Şi nu mi-am găsit timp să vin aci, la doi paşi, la Bor, să mă întâlnesc cu românii de lângă mine. Nu e numai vina mea, aşa a fost să fie. Poate n-o să înţelegei toate cuvintele, dar important până la urmă e să înţelegeţi ceea ce vreau să vă spun. Mi-aş dori ca de acum încolo să facem un efort cât se poate de serios să vă recăpătaţi demnitatea de români. Aveţi de ce să fiţi mândri că sunteţi români, chiar dacă statul român de multe ori a uitat de dumneavoastră. Vă promit că eu de acum încolo n-am să uit de dumneavoastră", le-a spus Tudor Gheorghe românilor timoceni.

CÂND DUMNEZEU ERA MAI JOS
Însoţit de cobza sa, dar şi de patru lăutari cu vioară, braci, tambal şi contrabas, Tudor Gheorghe a compus la Bor un recital alcătuit din piese de pe albumele "Petrecere cu taraf" şi "Când Dumnezeu era mai jos". A fost o seară în care muzicii satului interbelic românesc i s-au alăturat sonorităţi venite pe-un drum lung, tocmai din secolele XVI-lea şi al XVII-lea. Nu au lipsit nici versurile lui Marin Sorescu. Spectacolul a fost pe deplin împlinit, ca un vin bun, de interpretarea autentică a maestrului oltean, Tudor Gheorghe.

Taraful a fost la înălţimea maestrului, interpretarea genială a pieselor permiţând crearea unei legături foarte puternice cu publicul. Astfel, dacă înainte de eveniment, organizatorii simţeau o oarecare teamă faţă de posibilitatea ca românii timoceni din sală, lipsiţi de mai bine de 200 de ani de şcoală şi biserică în limba română, ar putea să nu înţeleagă versurile interpretului, marea de aplauze şi bisurile cerute de publicul prezent le-a spulberat orice nelinişte! Izvorul simţirii româneşti n-a secat în Timoc, e doar un pic colmatat! Prezenţa unor oameni deosebiţi ca Tudor Gheorghe în regiunea cu mai bine de o sută de sate autentice româneşti v-a ajuta mai mult ca sigur la curăţarea şi sporirea puterii izvorului de românitate din Timoc. Prin muzică, prin cultură, prin încurajări şi sprijin material, etnicii români din Serbia nu-şi vor pierde identitatea.

Trebuie spus că acest concert a fost organizat cu sprijinul Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia, Centrului Cultural şi Primăriei din Bor. Evenimentul a încheiat seria manifestărilor dedicate în acest an românilor din Timoc de Institutul Cultural Român.

(vezi comunicat ICR)

Göteborgs-Posten,
15 octombrie 2009 (articolul scanat este disponibil în galeria de imagini)

„O punte între România şi Suedia" Autor: Martin Röshammar

Cultura română înseamnă mult mai mult decât Herta Müller, chiar şi în Suedia. În noiembrie Institutul Cultural Român de la Stockholm împlineşte trei ani – trei ani de activitate intensă, trei ani în care acesta a construit numeroase punţi culturale.

Dan Shafran îşi împarte timpul între postul de la Biblioteca Regală şi cel de la ICR Stockholm; în plus, face parte, pentru al doilea an la rând, din juriul Premiului August. Cu alte cuvinte are treabă până peste cap, acest amator de pipă mistuit de pasiunea pentru cultură, în general, şi pentru literatură, în special.
Suedia a renunţat la ideea institutelor culturale ca platformă de promovare a culturii suedeze în străinătate. Singurul institut rămas în picioare este Institutul Suedez de la Paris, salvat de la desfiinţare în vara aceasta, pe ultima sută de metri. România, însă, crede în ideea de institut cultural.
- Nu strică să fii la faţa locului şi să iei pulsul a ceea ce se petrece într-o anumită ţară. Scopul nostru este de a face cunoscută cultura română în întreaga lume. Ori este mai uşor să te faci cunoscut publicului suedez dacă locuieşti în Suedia. În plus, ţinta noastră este să creăm un dialog între români şi suedezi, spune Dan Shafran.
Lucrând la Biblioteca Regală din anii '80, Dan Shafran şi-a construit o largă reţea de contacte care include atât instituţii suedeze, cât şi româneşti. Aceste contacte sunt de nepreţuit în încercarea de a atrage atenţia asupra culturii române. Iar ceea ce numeşte el „micul nostru sediu", sediul din Oraşul Vechi, aflat la o aruncătură de băţ de Academia Suedeză, a devenit în scurt timp o scenă consacrată a culturii sub toate formele sale. Unul dintre programele cele mai populare este Salonul de poezie.

Acum câteva săptămâni, în cadrul Târgului de Carte de la Göteborg, ICR Stockholm a decernat pentru a treia oară Premiul Sorescu: 50 000 de coroane suedeze în numele poetului, dramaturgului, traducătorului şi omului de cultură Marin Sorescu, pentru „un scriitor sau artist plastic suedez care desfiinţează graniţe şi creează locuri de întâlnire, care prin opera sa face posibilă comunicarea între diferite forme de expresie culturală". Anul acesta premiul i-a revenit scriitorului Peter Handberg.
- Premiul Sorescu este o modalitate bună de a aduce mai aproape cele două ţări. De altfel, micşorarea distanţei dintre noi este un punct important în agenda institutului. Ca exemplu de efect benefic al premiului, vă pot spune că primului laureat, Steve Sem-Sandberg, îi va apărea curând în româneşte romanul Ravensbrück. Iată deci că acest premiu trezeşte interes atât în Suedia, cât şi în România, conchide Dan Shafran.
Directorul ICR Stockholm, care descrie România anilor '80 ca fiind iadul pe pământ, este conştient că imaginea pe care o are această ţară în lume este în continuare marcată de moştenirea regimului Ceauşescu.
- Institutul şi-a început deci activitatea cu această grea moştenire. Ori noi vrem să arătăm lumii noua Românie, ceea ce se întâmplă astăzi. Programul nostru încearcă să găsească un echilibru între valorile clasice şi ultimele curente în artă şi literatură. Facem acest lucru scoţând în evidenţă punctele comune ale culturii române şi suedeze, dar şi ce are unic cultura română, spune Dan Shafran.
Cei trei ani au fost ani activi şi plini de succese pentru ICR Stockholm. S-a întâmplat însă ca reclama şi interesul pentru cultura română să mai vină şi gratuit, asta datorită succeselor internaţionale repurtate de filmul românesc şi, nu în ultimul rând, decernării Premiului Nobel pentru literatură scriitoarei Herta Müller.
- Este important ca laturile întunecate ale istoriei româneşti să iasă la lumină şi ca toată lumea să afle ce s-a întâmplat. Lucrul acesta se petrece acum în bună parte datorită Hertei Müller. Nimeni nu a făcut-o atât de consecvent ca aceasta.

Legendă foto: ÎN AŞTEPTAREA HERTEI. Directorul Dan Shafran – având deasupra un tablou de Ion Alin Gheorghiu – are în faţă o toamnă plină de evenimente. Şi dacă totul va merge aşa cum trebuie, laureata din acest an a Nobelului pentru literatură, Herta Müller, va vizita din nou ICR Stockholm la începutul lunii decembrie, când va veni să-şi ridice premiul.

Date despre ICR Stockholm:
- a fost înfiinţat în 2006;
- decernează anual Premiul Sorescu;
- până în prezent, premiul a fost acordat scriitorilor Steve-Sem Sandberg, Nina Burton şi Peter Handberg.


THE NEW CRITERION
, iunie 2009 Autor: Anthony Daniels

Într-o recenzie a volumului Kombinat: Ruine Industriale ale Epocii de Aur/ Industrial Ruins of the Golden Era, publicată în numărul din iunie al revistei americane The New Criterion, scriitorul Anthony Daniels menţionează în termeni elogioşi standul României de la Târgul Internaţional de Carte de la Londra, desfăşurat la sfârşitul lunii aprilie. Autorul a participat la dezbaterea "ROOMania with a View", organizată de Institutul Cultural Român, alături de Jessica Douglas-Home, Mark Almond, Anne Stewart şi Horia-Roman Patapievici, moderatorul evenimentului.

"S-a schimbat România într-un mod fundamental? (…) Standul de carte de la London Book Fair, după aproape 20 de ani, este dovada îndestulătoare a unei schimbări revoluţionare. O monomanie smintită a fost înlocuită de diversitate sănătoasă (sau, cumva, pur şi simplu normală? ). Prin aceasta, am în vedere o diversitate reală, nu acea formă academică de Newspeak care constă într-o combinaţie de conformism mental aservit şi afişarea publică a adeziunii la anumite pietăţi seculare. Pentru cei care trăiesc prin idei, nici o schimbare nu poate fi mai profundă sau mai importantă. (…) - Anthony Daniels
Citiţi aici articolul complet.


RES MUSICA (site muzical) Citiţi o cronica a festivalului Tzig'n'Jazz, organizat de ICR Paris în perioada 26-28 mai 2009.
Autor: Philippe de Villeneuve


DEUTSCHE WELLE, 18 mai 2009
Dialoguri şi fantezii în jazz Autor: Andrei Băleanu
Redactor: Robert Schwartz

Sub egida Uniunii Teatrale din România a fost prezentat în Köln şi în Frankfurt spectacolul de muzică şi poezie „Dialoguri şi fantezii în jazz", interpretat de Ion Caramitru şi Johnny Răducanu.
Dialogul artistic între cele două mari vedete s-a desfăşurat în Germania la invitaţia Centrului Cultural din Köln. Turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti.

In acest dialog, Ion Caramitru a reprezentat poezia, Johnny Răducanu muzica. Dar prin scenariul inteligent al lui Ion Caramitru şi prin conceptul său regizoral, poezia s-a topit în muzică şi muzica în poezie. Iar sinteza lor a devenit teatru.

Incepînd cu memorabilul spectacol de muzică şi poezie realizat în 1975 la Teatrul Bulandra, poezia a stat mereu alături de creaţiile scenice ale lui Ion Caramitru. Şi trebuie spus că el a descoperit în versurile poeţilor români o teatralitate echivalentă cu a celor mai bune scrieri ale dramaturgilor contemporani.

In spectacolul "Dialoguri şi fantezii în jazz", fiecare moment scenic, păstrînd neştirbită frumuseţea versului, a însemnat totodată o mini-dramă sau o mini-comedie. Caracterizînd cândva, într-un interviu, una din trăsăturile definitorii ale teatrului românesc, Ion Caramitru a citat celebra metaforă a lui Nichita Stănescu "de-a râsu'-plânsu'".

Strălucit interpret shakespearian, după cum ne-a reamintit-o de curând şi impresionantul "Eduard al treilea" pe scena Naţionalului, Caramitru poate fi înscris în tradiţia acelui vestit actor elizabethan despre care se spunea că râdea cu un ochi şi plângea cu celălalt. In "Dialogurile" înscenate şi jucate de Caramitru, umorul are adesea un substrat amar, în satiră şi în ironie e picurată o lacrimă. Acesta este, cu un cuvânt, grotescul existenţei.

Şi iată că şi pianul poate să râdă şi să plângă. Ne-a dovedit-o, fascinant, Johnny Răducanu. Arta lui n-are cuvinte, şi totuşi spune enorm. Cu simplitatea impunătoare a unui adevărat maestru, veteranul jazzului românesc ne-a dezvăluit poezia muzicii, tot astfel cum partenerul său ne-a dezvăluit muzica poeziei.

Pornind de la marele Eminescu, trecînd prin texte ale Anei Blandiana, ale lui Dan Verona, Lucian Avramescu, Miron Radu Paraschivescu, Petre Stoica, şi străbătînd spaţiile vaste ale geniului lui Nichita Stănescu, poezia a fost rând pe rând rugăciune, fantasmă, meditaţie despre univers, patimă a iubirii sau basm cu pasăre măiastră. Şi s-a transformat în cântec, interpretat cu glasul vibrant al lui Ion Caramitru pe muzica inspirată a lui Johnny Răducanu. Acest regal artistic a durat o oră şi jumătate. Dar noi, cei din sală, am fi dorit să nu se termine ceasuri întregi. Pentru publicul românesc din Germania, a rămas o întâlnire de neuitat.


JURNALUL NAŢIONAL, 21 aprilie
Românii de lângă noi. Paştele lui Timoc
Costin Anghel
În Serbia, Paştele românilor poate fi considerat o redescoperire. Se regăsesc ei, redescoperă Biserica. Între obiceiurile precreştine şi cele bisericeşti, românii aleg cumva calea de mijloc. Institutul Cultural Român a iniţiat proiectul "Mediateca Românilor din Timoc", parte a unui program mai amplu, menit să-i aducă pe Românii din Timoc mai aproape de România, mai aproape de cunoaşterea celor din ţara noastră.
Paştele în Timoc este doar una dintre lecţiile pe care le putem învăţa despre cei de-un sânge cu noi, din Timoc. Sunt 154 de sate româneşti şi 46 mixte. Aici vorba-i dulce, oamenii primitori. O parte a satelor româneşti pare să aibă strămoşi din Banat, cealaltă parte, din Oltenia.
Într-o zonă cu dealuri, cu văi, cu verde bogat de-ţi fură ochii ori păduri arse, încremenite. Aproape an de an se dă foc la vegetaţia pădurilor, să renască şi mai frumoasă, mai bogată. Nici mai buni, nici mai răi decât restul românităţii, timocenii formează totuşi o populaţie aparte. Dornici de vorbă, de stat la poveşti şi întotdeauna cu ibricul de "cafă", de cafea, pregătit pentru oaspeţi. Să nu bei o cafă aduce a jignire.

SOMNUL CELOR LEGĂNAŢI
Aproape în fiecare casă, dacă nu chiar în fiecare, cultul morţilor este nu doar o parte din voinţa sufletului, ci şi o datorie transmisă din generaţie în generaţie. Grija pentru cei ce s-au dus nu se stinge niciodată. Vremea vălureşte, dar "femilia" nu se pierde niciodată.
Celor plecaţi din astă lume de păcat li s-ar putea spune "Cei legănaţi". Sicriului i se spune aici "Leagăn" ori "Sănduc"... Fie praznice, sărbători de peste an ori cele două mari sărbători, Paştele sau Crăciunul, nimic nu se face pentru cei vii până nu s-a făcut mai întâi pentru cei morţi, plecaţi spre Judecată.
Se crede la românii din Timoc că în preajma Paştelui, din Joia Mare şi până la sfârşitul Săptămânii Luminate, sufletele celor care mor în această perioadă ajung direct în Rai. Tot românii timoceni au credinţa "întoarcerii sufletelor". Începând cu Joia Mare, sufletele celor morţi caută să se întoarcă acasă. Acest lucru se petrece până la Rusalii.
Vin "cu bunătate", nu fac rele. Dar cum drumul spre casă nu-i prea uşor, cei vii îi ajută pe cei dragi lor plecaţi din astă lume să găsească drumul. Cam după trei ceasuri trecute peste miezul nopţii dinspre ziua de miercuri spre Joia Mare, femeile vin la cimitire, la "morminţi", să facă "focuri", "focurele". Lângă morminte, ele pun vrescuri de "boj", vreascuri ce până atunci, de când au fost culese de pe câmp şi până la punerea lor ritualică lângă morminte, nu au stat pe pământ. Se face focul, se dă de pomană de post.
Cu un tămâielnic, femeile tămâiază şi dau de pomană focul, lumina şi mirosul de tămâie să fie pentru sufletul celui ce-şi duce somnul de veci la acel mormânt. Se dă lumina şi focul de pomană să-i ţină de cald celui decedat, dar şi pentru a-l ajuta să-şi găsească drumul spre casă. Femeile fac "focurele" la toate mormintele celor din familia ei, ori la locurile de veci ale celor de care ele trebuie să aibă grijă. Aproape de fiecare dată le dau lacrimile. Le e dor de cei plecaţi, chiar dacă au murit de mulţi ani. Conştiinţa familiei este mereu vie.
Acest lucru îi ajută să-şi păstreze identitatea, să nu-şI piardă soiul românesc. Înainte, femeile veneau pe jos. Mergeau kilometri întregi "pe picioare", după cum spun ele. În acele vremuri luau focul din vatră şi veneau la morminţi pentru a da de pomană. Nu toţi vin chiar în noaptea de Joia Mare. Unii vin miercuri seară, ori joi dimineaţă. De Paşte, au venit iar. Cu ouă, prăjituri... cu ce-a crezut fiecare că i-ar plăcea celui plecat spre odihna veşnică.

PURCELUL SALVEAZĂ MIELUL
Odată cinstiţi cei plecaţi de pe această lume, românii timoceni revin la pregătirea Paştelui pentru cei vii. Vinerea Mare este denumită aici "Vinerea ouălor" şi este ziua în care în gospodării se înroşesc ouăle pentru Paşte. Cu vopsea de la magazine ori culori naturale, oamenii vopsesc ouăle după plăcerea fiecăruia. Mai folosesc şi acum foi de ceapă pentru a obţine o culoare roşie mai... deosebită,iar frunzele de pătrunjel, ţelină sau pătrunjel înfrumuseţează ouăle vopsite pentru Paşte.
Sâmbăta este ziua în care se taie porcii. Mai rar acum miei. Cum s-ar putea spune, purcelul salvează mielul. Sunt mulţi care aleg să taie un purcel pentru a-l pune la proţap, ori un purcel şi un porc mai mare. Să fie şi proţapul folositor la ceva, dar să se poată face şi alte preparate.
De la sarmale la friptură ori cârnaţi, nimic nu este sărit din farfurie. Duminică, purcelul la proţap a fost vedeta zilei. După ce sâmbătă s-au chinuit ore bune să-l pârpălească, acum oamenii se înfruptă din el şi din celelalte bucate pregătite. Plăcinte, torturi, "sarme"(sarmale), prăjituri. Multă voie bună şi ouă înroşite. Un vin bun ori o răchie asigură şi bună dispoziţie, alături de muzică, dar şi o digestie uşoară.
Masă de sărbătoare fără purcel la proţap? Nu în Timoc!


O SLUJBĂ APARTE
Pregătirea pentru mersul la Slujba de Înviere este lăsată aici parcă un pic mai la urmă. Situaţia este una mai specială. După cum spunea Părintele Boian, de altfel singurul preot român care oficiază slujbe în limba română aici, la românii timoceni a fi parte din fiinţa Bisericii este o lecţie care trebuie învăţată.
"Creştem copiii aceştia de vin la biserică, abia când ei vor fi mari, când vor veni generaţiile viitoare se va merge la Biserică după cum trebuie. Acum noi îi învăţăm pe oameni, ei nu au de unde să ştie ce trebuie", spunea părintele Boian. La bisericile sârbeşti românii nu merg. Mai ales cei mai în vârstă care nu ştiu sârbeşte, ori înţeleg prea puţin. Nici cei tineri nu prea merg. Nu au poate problemele pe care le au cei mai bătrâni.
Dar pe ei... cine să-i fi învăţat să meargă să se închine în Casa Domnului? Nici chiar la slujbele părintelui Boian nu vine foarte multă lume. Dar vine cât să deranjeze autorităţile sârbe şi Biserica sârbă. Nici acum micul lăcaş de cult la Malainiţa nu are parte de linişte, de pace.
Şi totuşi, românii merg mai departe. La slujba de Înviere oficiată în jurul orei 5:00 ale dimineţii s-a strâns destulă lume. Români dornici să asculte slujba în limba strămoşilor lor, în graiul pe care-l vorbesc şi-l înţeleg. Cu mic, cu mare, ei au mărturisit Învierea Mântuitorului nostru Iisus. "Hristos a Înviat" sună altfel în româneşte...
Ruga lor s-a ridicat către Domnul şi speranţele lor trebuie să fi fost purtate de îngeri înaintea Lui. Este Paşte aici în Timoc şi poate că vor veni vremuri mai bune pentru aceşti români şi pentru părintele lor misionar, Boian. Nu e doar preot. El poate fi considerat un misionar.
Reînvie ortodoxismul românesc într-un loc în care de mai bine de două sute de ani a fost pus sub lacăt. Uşor, uşor, totuşi lucrurile se mişcă. Azi, în cea de-a doua zi de Paşte, la Malainiţa, cu sprijinul Institutului Cultural Român se organizează un festival de folclor, de muzică tradiţională românească. Instituţia de cultură îi ajută pe românii timoceni să-şi ducă mai departe tradiţiile, cântecele moştenite.


COTIDIANUL, 27 martie
Cum colorează avangarda Lisabona
Andra Matzal

Până pe 21 iunie, patru săli ale Muzeului de Artă Contemporană Do Chiado din Lisabona vor funcţiona ca vehicul pentru călătorii în trecutul picturii şi implicit al istoriei româneşti şi moderne, concepută sub umbrela expoziţiei "Culorile avangardei", organizate de Institutul Cultural Român (ICR).

Alimentând un şir de simetrii care apropie din când în când istoria recentă a Portugaliei de cea a României, coincidenţa face ca cele 65 de tablouri ale expoziţiei să-şi înceapă itinerariul prin Europa la MNAC. Nu este vorba însă de muzeul bucureştean, ci de unul dintre corespondentele sale portugheze, Museu do Chiado , deschis nu în Casa Poporului, ci într-o casă a Domnului, mai precis în cadrul Mânăstirii São Francisco da Cidade, unde, în 1911, în aceleaşi locuri unde romanticii şi naturaliştii portughezi îşi construiau reţelele, s-a deschis Museu do Chiado. Curatoriată de Erwin Kessler şi Irina Vlasiu, iniţial ca proiect pentru Sibiu-Capitală Europeană, expoziţia a fost vernisată pe 26 martie la muzeul din Lisabona, în prezenţa unui public mult mai numeros, mai diversificat şi, aparent, mai interesat decât ar fi avut la Bucureşti.

Fără să fie orientată exclusiv spre culorile dadaismului şi ale derivatelor sale, ba dimpotrivă, construind legături între artişti, stiluri şi influenţe din contextul mai larg al primei jumătăţi de secol XX, expoziţia pune cap la cap un discurs foarte coerent despre felul în care au funcţionat vasele comunicante nu numai la nivelul artelor vizuale, ci şi în "subteranele" din care se hrăneau biografiile artiştilor.
Publicitate

Parcursul poate fi reconstituit, fără exces explicativ, doar din aşezarea tablourilor în sălile de expoziţie, prin ordinea şi paralelismele stabilite între ele, meritul curatorului fiind, de această dată, şi mai mare, atâta vreme cât reuşeşte, fără să foloseasca elaborate texte explicative, să transmită publicului străin de istoria României - în cazul de faţă, publicului portughez, care, ca orice public consumator de artă, nu este unul omogen - o istorie alternativă a artelor vizuale romîneşti de la începutul secolului trecut. Nu contează însă simpla cronologie, ci felul în care conceptul expoziţiei scoate la iveală straturi întregi de argumentare şi de corelaţii implicite, putînd stîrni eventual polemici prin simpla formulă de expunere a lucrărilor şi, evident, prin implicaţiile sale.

Cele patru săli ale Muzeului cartografiază nu doar traseul artei vizuale romîneşti în prima jumătate a secolului trecut, ci şi mutaţiile sociale şi politice pe care acest mediu le-a absorbit. Dacă prima cameră pune faţă în faţă avangardele şi modernismul clasic, fiecare cu reţetele proprii, dar intersectându-se când vine vorba de ideologia stângistă, în ultima încăpere tronează realismul-socialist, cu diferitele lui pliuri şi variante, esenţializat însă în lucrarea "Comuniştii. Construcţia", realizată de M.H.Maxy în 1969. Aşa se face că, dacă drumul conceput de curatori porneşte, pe de o parte, de la elementele-cheie care deschideau etosul tradiţionaliştilor ca Tonitza sau Ion Theodorescu-Sion - ţăranii şi religia - şi de la contrapartea lor avangardistă - angoasa, peisajele din fabrici sau bordeluri -, el se sfârşeşte dacă nu în instrumente de propagandă, cel puţin în lucrări ale avangardiştilor înregimentaţi stilistic în şcoala realismului socialist.

Citiţi articolul integral: http://www.cotidianul.ro/cum_coloreaza_avangarda_lisabona-78288.html


ADEVARUL LITERAR SI ARTISTIC, 11 martie
Cum ne vindem literatura în străinătate
Ioana Bogdan
Oamenii de cultură discută despre stabilirea canonului literar, despre exportul autorilor români în străinătate şi despre situaţia traducerilor. "Adevărul literar şi artistic" a pornit de la dezbaterea organizată de Institutul Cultural Român (ICR) şi a evaluat care sunt şansele ca literatura noastră să devină recunoscută pe plan internaţional.

Majoritatea oamenilor de cultură susţin traducerea autorilor contemporani şi doar o parte dintre ei, traducerea autorilor clasici.Participanţii la evenimentul de săptămâna trecută au fost criticii literari Nicolae Manolescu, Liviu Papadima, Carmen Muşat, Ion Pop, Ion Simuţ, Luminiţa Marcu, Jean Harris, care au încercat o definire a canonului literar şi au dezbătut eventuale strategii de promovare a autorilor canonici români.

Discuţiile au gravitat în jurul şanselor literaturii române canonice de a fi tradusă în străinătate, pornind de la constatarea că, în trei ani de funcţionare, principalele linii de finanţare dedicate de ICR editorilor străini - care publică autori români - au subvenţionat mai ales autori contemporani.

Citiţi articolul integral: www.adevarul.ro/articole/cum-ne-vindem-literatura-in-strainatate.html


ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 7 ianuarie
Lecţie de deschidere multiculturală
Oltea Şerban-Pârâu
(...)
Paradoxal, muzica ultimilor rapsozi aduşi de Grigore Leşe la Ateneul Român prin Institutul Cultural Român cere o pregătire culturală similară cu ascultarea muzicii contemporane culte. Scria undeva în program că ar putea fi vorba despre ultimii reprezentanţi ai unei tradiţii multiseculare. Cu mici excepţii, este, din păcate, adevărat.

Cu atât mai mult, efortul depus de ICR pentru a aduce şi a înregistra pe parcursul anului 2008 mai multe grupuri de rapsozi – termenul este bine găsit şi cuprinzător – poate fi considerat remarcabil. Dacă fiecare grup a putut fi ascultat singur la ICR, adunarea tuturor celor şapte alături de Grigore Leşe pe scena Ateneului e posibil să aibă conotaţii istorice. (...)

Pentru cei aflaţi pe scenă – aromânii fărşeroţi din Cogealac, ucrainenii de pe Tisa, ţambalistul Zaim Petru din Câmpulung Moldovenesc, Banda lui Nea Alită Piţigoi din Târgu Cărbuneşti, lipovenii nekrasoviţi din Sarichioi, judeţul Tulcea, Niculae a lu Ionu li Iacob din Lăpuş şi Paganini din Săliştea de Sus, Maramureş – ca şi pentru Grigore Leşe, cel care a reuşit să-i coordoneze cu fermitate şi drag în acelaşi timp, emoţia de a se vedea în această formulă pe scena Ateneului a fost puternică. Totuşi, ei ştiu să se adapteze la public, indiferent de mediul în care cântă de obicei. (...)

Grigore Leşe ne-a provocat la o lecţie de deschidere multiculturală şi la o încercare de sondare a propriului interior, poate chiar a propriului arbore genealogic, extrem de potrivită la cumpăna dintre ani. Faptul că ultimii rapsozi există în 2008, că ei au cântat la Ateneul Român în mai multe limbi, dialecte şi graiuri este o minune. Faptul că Grigore Leşe a determinat 1.000 de spectatori aflaţi la Ateneu să cânte împreună cu interpreţii autohtoni muzică românească vocală autentică este chiar un miracol.

Citiţi articolul integral: www.adevarul.ro/articole/lectie-de-deschidere-multiculturala.html


ROMÂNIA LIBERĂ, 6 ianuarie
Proza românească merge bine la export. Mircea Cărtărescu, elogiat de presa suedeză pentru reuşita trilogiei Orbitor
Adrian Şchiop

2008 a fost un an bun pentru literatura romana – interesul editorilor straini fata de arta exotica a noului stat membru al UE s-a corelat fericit cu o foarte buna prestatie a ICR, care a finantat si ajutat mai multe traduceri ale volumelor romanesti.
Interesul s-a indreptat atat spre Mircea Cartarescu, un nume deja consacrat pe piata europeana a cartii, cat si spre literatura tanara, reprezentata de nume ca Filip Florian, Dan Lungu, Florin Lazarescu.

Targul de la Frankfurt de anul acesta a pus in vedere o adevarata sete de carte a editorilor si publicului strain fata de Romania, exoticul stat din estul Europei, intrat de curand in Comunitatea Europeana – i-a asigurat Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, pe spectatorii prezenti la prima editie a Festivalului International de Literatura din toamna anului abia sfarsit. Iar interesul – a detaliat editorul – priveste in special scriitorii tineri, martori proaspeti ai "rescrierii hartii Europei". Acest interes s-a cuplat cu o foarte buna activitate a Institutului Cultural Roman – beneficiind de un buget generos (pana la reducerea lui din aceasta toamna), acesta si-a putut face treaba si a sprijinit aparitia si traducerea de carti romanesti in afara tarii. Acest fapt a facut ca 2008 sa fie cel mai bun an al literaturii romane in materie de traduceri si editari pe piata externa.

Cartarescu, "nume de senzatie in lumea literara"
Anul 2008 a inceput sub auspicii favorabile pentru Mircea Cartarescu, a carui cariera internatioanla a crescut constant din 1992, cand a fost tradus in franceza, fiind nominalizat la Premiul Medicis. Versiunea in limba germana a "Aripii stangi" a fost aleasa "Cartea lunii ianuarie 2008" in Austria. Ea a fost publicata de prestigioasa editura austriaca Zsolnay si a fost votata drept "Cartea lunii" de 55 critici literari, avand 30 de voturi avans fata de urmatoarea nominalizata. La acea data, volumul se afla deja la al doilea tiraj, dupa ce prima editie, iesita pe piata in luna septembrie, s-a epuizat. Aparitia s-a bucurat de cronici elogioase in presa austriaca, germana si elvetiana, autorul fiind comparat cu Marcel Proust si James Joyce. Volumul a mai fost publicat anul trecut si in norvegiana, iar seducatorul "De ce iubim femeile" a fost publicat la Tel Aviv, Paris (Denoel), Frankfurt (Suhrkamp) si in limba poloneza. (...)

Citiţi articolul integral: http://www.romanialibera.ro/a142873/proza-romaneasca-merge-bine-la-export.html