Cu ocazia celebrării Zilei Culturii Române, Institutul Cultural Român de la Beijing a inaugurat joi, 15 ianuarie 2026, la Choi Centre Cloud House expoziția de fotografie „15 Mari Personalități ale Culturii Române” care prezintă portretele a cincisprezece personalități marcante din istoria culturii Române, restaurate digital AI. Contribuțiile și realizările acestor figuri emblematice din literatură, muzică și arta modernă, teatru, cinematografie și istoriografie constituie mărturii esențiale ale formării identității culturale românești. Ele au modelat profund România modernă și au dobândit o largă recunoaștere internațională, cu o rezonanță durabilă dincolo de granițele țării.
Cele cincisprezece personalități culturale și istorice reunite în această expoziție alcătuiesc împreună un canon cultural românesc — un canon prin care România și-a articulat valorile, idealurile estetice și conștiința istorică în fața lumii. Acestea sunt: scriitorul și marele poet român Mihai Eminescu; Constantin Brâncuși, părintele sculpturii moderne occidentale; George Enescu, mare compozitor român și fondatorul școlii naționale moderne de muzică românească; istoricul religiilor și mitologul Mircea Eliade; Eugène Ionesco, pionier al teatrului absurdului; Ion Luca Caragiale, figură centrală a literaturii realiste românești; Maria Tănase, Pasărea măiastră a muzicii populare românești; cineastul de animație Ion Popescu-Gopo; unul dintre cei mai mari regizori români de teatru și film, Liviu Ciulei; soprana Hariclea Darclée; omul de stat Nicolae Titulescu, fost președinte al Societății Națiunilor; Regina Maria a României,; poetul, dramaturgul și omul politic Vasile Alecsandri; Nicolae Grigorescu, întemeietorul picturii moderne românești; și eminentul istoric și gânditor politic Nicolae Iorga.
Reunite, aceste personalități remarcabile conturează un parcurs cultural definit de inovație, schimb și influență durabilă, situând cultura română într-o narațiune mai amplă a modernității. Portretele din expoziție sunt prezentate prin tehnici de colorizare și restaurare asistate de inteligență artificială. Acest demers nu urmărește rescrierea istoriei, ci sporirea prezenței și a vitalității, pentru ca ideile și operele acestor figuri să continue să rezoneze în viața culturală contemporană. Vizitatorii sunt invitați să pătrundă în universul acestor portrete și, prin aceste chipuri „revitalizate”, să observe cum cultura unei națiuni evoluează prin transformare și își extinde semnificația globală către viitor:
1. MIHAI EMINESCU
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici, 15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București) a fost poet, prozator și jurnalist român, a cărui operă a modelat definitiv limba și literatura română. A publicat primul său poem la vârsta de șaisprezece ani și s-a impus rapid ca un talent literar excepțional. La începutul anilor douăzeci, era deja recunoscut în cadrul celui mai influent cerc cultural al epocii, societatea literară Junimea, care a jucat un rol central în configurarea culturii române moderne.
Eminescu a studiat la Viena între anii 1869 și 1872, urmând cursuri de filosofie și drept în calitate de auditor extraordinar, participând totodată activ la viața culturală studențească. În această perioadă a început să publice constant în Convorbiri Literare, cea mai importantă revistă literară a României. Lucrările sale majore — printre care Luceafărul (1883), Odă (în metru antic), Glossă și ciclul celor cinci Scrisori — demonstrează o stăpânire fără precedent a formei poetice, a structurii narative și a limbajului. Luceafărul, considerat capodopera sa, este una dintre cele mai lungi și mai complexe poezii narative din literatura romantică europeană și rămâne un text fundamental al culturii române.
Între 1877 și 1883, Eminescu a lucrat la București ca jurnalist și ulterior ca redactor-șef al ziarului Timpul, una dintre cele mai importante publicații ale epocii. În paralel, a realizat cea mai mare parte a operei sale literare mature. După moartea sa, la vârsta de treizeci și nouă de ani, moștenirea sa intelectuală a continuat să crească. În 1902, mentorul său apropiat, Titu Maiorescu, a donat Academiei Române manuscrisele lui Eminescu — 46 de volume însumând aproximativ 14.000 de pagini. Aceste manuscrise dezvăluie amploarea extraordinară a muncii sale literare și constituie una dintre cele mai importante colecții arhivistice din România. Poezia lui Eminescu a fost tradusă în peste șaizeci de limbi, iar opera sa continuă să fie studiată, publicată și expusă la nivel internațional, consacrându-l drept o figură fondatoare a istoriei literare române și europene.
2. CONSTANTIN BRÂNCUȘI
Constantin Brâncuși (19 februarie 1876, Hobița, România – 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor care a transformat radical arta modernă și a redefinit limbajul sculpturii la nivel mondial. Format inițial la Craiova și București, s-a mutat la Paris în 1904, unde a studiat pentru scurt timp la École des Beaux-Arts. În 1907, după ce a lucrat o perioadă scurtă în atelierul lui Auguste Rodin, Brâncuși a decis să plece, afirmând celebra frază: „nimic nu crește sub copaci mari”, marcând astfel începutul unui parcurs artistic complet independent.
Între 1907 și anii 1940, Brâncuși a dezvoltat un vocabular sculptural complet nou, bazat pe forme simplificate, repetiție și o precizie extremă a suprafeței. Lucrări precum Sărutul (1907–1908), Muza adormită (1909–1910), Pasărea în văzduh (prima versiune 1923), Peștele și Măiastra au respins reprezentarea realistă în favoarea formei distilate. Sculpturile sale au fost cioplite direct în piatră sau lemn, ori turnate în bronz, iar soclurile au fost tratate ca părți integrante ale operei. Aceste inovații au influențat decisiv dezvoltarea abstracției, a minimalismului și a sculpturii conceptuale în Europa și Statele Unite.
Brâncuși a obținut recunoaștere internațională încă din timpul vieții, expunând la Paris, New York și Chicago. Un moment de referință a avut loc în Statele Unite între 1926 și 1928, când Pasărea în văzduh a fost în centrul unui proces juridic care a stabilit recunoașterea sculpturii abstracte ca artă în legislația americană. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu (Masa tăcerii, Poarta sărutului, Coloana fără sfârșit, finalizat în 1938) reprezintă unul dintre primele exemple de artă publică modernă care integrează sculptura, spațiul și mediul urban. Astăzi, lucrările lui Brâncuși se află în colecțiile celor mai importante muzee din lume, iar artistul este recunoscut drept una dintre figurile care au modificat definitiv cursul artei secolului XX.
3. GEORGE ENESCU
George Enescu (19 august 1881, Liveni, România – 4 mai 1955, Paris) a fost compozitor, violonist, dirijor și profesor, a cărui carieră îl plasează printre cei mai desăvârșiți muzicieni ai secolului XX. Copil-minune, a susținut primul concert public de vioară la vârsta de cinci ani și a fost admis la șapte ani la Conservatorul din Viena, devenind cel mai tânăr student din istoria instituției. Ulterior, și-a continuat studiile la Conservatorul din Paris, unde s-a format sub îndrumarea unor compozitori și instrumentiști de prim rang ai vremii.
Ca compozitor, Enescu a creat lucrări care îmbină tehnici componistice europene avansate cu elemente provenite din tradiția muzicală românească. Rapsodiile române (1901) i-au adus recunoaștere internațională timpurie și rămân printre cele mai frecvent interpretate lucrări orchestrale din Europa de Est. Creația sa cuprinde trei simfonii, muzică de cameră, sonate pentru vioară și pian, suite orchestrale și lieduri. Cea mai ambițioasă lucrare a sa, opera Oedipe, a avut premiera la Paris în 1936 și este considerată una dintre marile realizări ale operei secolului XX, remarcabilă prin amploarea construcției, orchestrație și profunzimea psihologică.
În paralel cu activitatea componistică, Enescu a avut o carieră internațională excepțională ca interpret și dirijor, susținând concerte regulate în Europa și Statele Unite. A fost, de asemenea, un pedagog de mare influență; printre elevii săi s-a numărat violonistul Yehudi Menuhin, care l-a considerat cel mai important mentor al vieții sale. Enescu și-a petrecut ultimii ani la Paris, rămânând activ în ciuda degradării stării de sănătate. Astăzi, el este recunoscut nu doar drept cel mai important compozitor român, ci ca un muzician a cărui operă și moștenire pedagogică au contribuit decisiv la dezvoltarea muzicii clasice moderne la nivel mondial.
4. ION LUCA CARAGIALE
Ion Luca Caragiale (1 februarie 1852, Ploiești – 9 iunie 1912, Berlin) a fost cel mai important dramaturg român și una dintre cele mai originale voci satirice ale teatrului european de la începutul secolului al XX-lea. Prin dramaturgie, proză scurtă și jurnalism, el a pus bazele teatrului românesc modern și a introdus un nivel nou de realism, precizie lingvistică și analiză socială.
Piesele sale majore — O scrisoare pierdută (1884), O noapte furtunoasă (1879), D-ale carnavalului (1885) și tragedia Năpasta (1890) — dezvăluie mecanismele oportunismului politic, ale absurdului birocratic și ale ipocriziei sociale. Măiestria sa în construcția dialogului, a ritmului scenic și a personajelor a creat un limbaj teatral în care vorbirea însăși devine instrument al satirei, revelând modul în care discursul public se degradează în formule goale și contradicții de sine.
Originalitatea lui Caragiale constă în observația exactă a comportamentului social și în utilizarea analitică, aproape chirurgicală, a limbajului. Operele sale sunt montate continuu pe scenele teatrelor naționale și sunt studiate pentru relevanța lor persistentă în raport cu sistemele politice și sociale moderne. Considerat adesea un precursor al teatrului absurdului din secolul XX, Caragiale ocupă o poziție singulară în dramaturgia europeană, ca autor a cărui operă a depășit contextul local pentru a exprima tipare universale ale puterii, retoricii și slăbiciunii umane.
5. MIRCEA ELIADE
Mircea Eliade (13 martie 1907, București – 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, savant, romancier și eseist român, a cărui operă a modelat fundamental studiul academic modern al religiilor. Este cunoscut în special pentru stabilirea unui cadru comparativ și interdisciplinar de analiză a fenomenelor religioase, depășind abordările strict teologice sau sociologice.
După studiile timpurii din București, Eliade a petrecut mai mulți ani în India (1928–1931), unde a studiat sanscrita și filosofia indiană la Universitatea din Calcutta. Această experiență a devenit centrală pentru cercetarea sa ulterioară. După al Doilea Război Mondial, s-a stabilit în Franța și apoi în Statele Unite. În 1956, a fost numit profesor la Universitatea din Chicago, unde a construit unul dintre cele mai influente programe de istoria religiilor din lume. Lucrările sale academice majore includ Modele de religie comparată (1949), Sacrul și profanul (1957), Mit și realitate (1963) și Istoria credințelor și ideilor religioase (1976–1983), texte traduse la nivel mondial și utilizate ca referințe academice standard.
Moștenirea durabilă a lui Eliade constă în capacitatea sa de a sintetiza vaste corpuri de material istoric, antropologic și textual în modele analitice coerente, aplicabile transversal diferitelor civilizații. El a introdus instrumente conceptuale esențiale — analiza mitului, a ritualului, a simbolului și a spațiului sacru — care au remodelat modul în care religiile sunt studiate în universitățile din întreaga lume. Dincolo de opera sa academică, Eliade a scris un vast corpus de literatură de ficțiune și memorii, extinzându-și influența culturală. Rămâne unul dintre cei mai citiți și citați istorici ai religiilor ai secolului XX, cu un impact durabil asupra studiilor umaniste globale.
6. EUGÈNE IONESCO
Eugène Ionesco (născut Eugen Ionescu, 26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris) a fost dramaturg și eseist, devenind una dintre figurile fondatoare ale teatrului absurdului și unul dintre cei mai influenți autori dramatici ai secolului XX. Născut în România și stabilit ulterior definitiv în Franța, Ionesco a scris preponderent în limba franceză și a dobândit recunoaștere internațională prin redefinirea radicală a formei dramatice, a limbajului și a sensului scenic.
Momentul său de consacrare a fost piesa Cântăreața cheală (La Cantatrice chauve), jucată pentru prima dată la Paris în 1950. Inițial primită cu nedumerire, piesa a devenit ulterior una dintre cele mai longevive producții din istoria teatrului. Au urmat lucrări majore precum Lecția (1951), Scaunele (1952), Amédée (1954) și Rinocerii (1959). Aceste piese demontează dialogul logic, intriga convențională și realismul psihologic, expunând modul în care limbajul cotidian se prăbușește în repetiție, nonsens și automatism ideologic. Rinocerii, în special, a fost recunoscută internațional ca o analiză dramatică puternică a conformismului de masă și a pierderii responsabilității individuale.
Originalitatea lui Ionesco constă în distrugerea sistematică a convențiilor teatrale pentru a revela fragilitatea comunicării înseși. Piesele sale sunt montate în întreaga lume și constituie un nucleu central al repertoriului dramatic modern și al programelor universitare. În 1970, a fost ales membru al Academiei Franceze, una dintre cele mai înalte distincții culturale din Franța. Astăzi, Ionesco este recunoscut drept un autor care a modificat definitiv posibilitățile teatrului, influențând generații de dramaturgi și plasând creativitatea de origine românească în centrul dramaturgiei moderne mondiale.
7. MARIA TĂNASE
Maria Tănase (25 septembrie 1913, București – 22 iunie 1963, București) a fost cântăreață româncă, a cărei voce și forță interpretativă au transformat muzica tradițională românească într-o formă de expresie artistică modernă, recunoscută internațional. A debutat în anii 1930 pe scenele teatrelor și sălilor de muzică din București, devenind rapid cunoscută pentru timbrul vocal excepțional, amplitudinea expresivă și înțelegerea profundă a stilurilor regionale.
Repertoriul său a inclus cântece provenite din mai multe regiuni etnografice ale României — Muntenia, Oltenia, Moldova și Transilvania — cuprinzând doine, balade, cântece de dragoste și muzică ritualică. Spre deosebire de interpreții tradiționali anteriori, Maria Tănase nu s-a limitat la reproducerea fidelă a melodiilor, ci le-a remodelat prin frazare precisă, construcție dramatică și intensitate emoțională, făcându-le accesibile publicului urban și internațional, fără a le altera structura muzicală de bază. Înregistrările sale din anii 1930 și 1940 au devenit versiuni de referință pentru cântece precum Ciuleandra, Bun îi vinul ghiurghiuliu și Cine iubește și lasă.
Maria Tănase a concertat pe plan internațional, inclusiv în Franța și la Expoziția Mondială de la New York din 1939, unde a prezentat muzica tradițională românească unui public global. A colaborat cu compozitori, etnomuzicologi și instituții culturale de prestigiu, influențând atât muzica populară, cât și pe cea cultă. Astăzi este considerată cea mai importantă interpretă de muzică tradițională românească a secolului XX — o artistă care a salvat patrimoniul cultural imaterial și l-a ridicat la rangul de artă universală, cu mult înainte de apariția conceptului de „world music”.
8. ION POPESCU-GOPO
Ion Popescu-Gopo (1 mai 1923, București – 29 noiembrie 1989, București) a fost animator, regizor de film, artist grafic și povestitor român, care a schimbat fundamental limbajul filmului de animație. Este recunoscut internațional drept unul dintre pionierii animației moderne minimaliste și ca primul cineast român care a câștigat un mare premiu cinematografic internațional.
Gopo a obținut recunoaștere mondială în 1957, când scurtmetrajul său de animație Scurtă istorie a câștigat Palme d’Or pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul de Film de la Cannes. Filmul a introdus celebrul său personaj „Omulețul”, o figură umană extrem de simplificată, utilizată pentru a relata istoria omenirii cu umor, ironie și claritate filosofică. Respingând realismul de tip Disney, Gopo a dezvoltat un limbaj vizual bazat pe economia extremă a liniei, gestul simbolic și narațiunea conceptuală, anticipând tendințe ulterioare ale animației de autor și ale cinemaului grafic.
De-a lungul carierei sale, Gopo a regizat și produs numeroase filme de animație și de ficțiune, a ilustrat cărți și a realizat lucrări grafice originale. Filmele sale au fost proiectate și premiate la festivaluri internaționale majore, iar estetica sa a devenit un reper pentru școlile europene de animație. Moștenirea lui Gopo constă în demonstrarea faptului că animația poate fi un mediu artistic serios, capabil de abstracție, reflecție și critică culturală. Astăzi, este considerat fondatorul animației românești și unul dintre inovatorii-cheie ai filmului de animație european postbelic.
9. LIVIU CIULEI
Liviu Ciulei (7 iulie 1923, București – 25 octombrie 2011, München) a fost regizor de teatru și film, actor, scenograf și arhitect, a cărui operă a plasat teatrul și cinematografia românească în centrul scenei moderne internaționale. Format inițial ca arhitect la București, Ciulei a dezvoltat o abordare regizorală multidisciplinară, care îmbină concepția spațială, dramaturgia și interpretarea centrată pe actor.
Recunoașterea sa internațională în cinema a venit odată cu filmul Pădurea spânzuraților (1964), adaptare după romanul lui Liviu Rebreanu. Pelicula a fost distinsă cu Premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Cannes în 1965, una dintre cele mai importante distincții internaționale obținute vreodată de cinematografia românească. Filmul a fost apreciat pentru rigoarea vizuală, profunzimea psihologică și complexitatea morală, consacrându-l pe Ciulei ca autor european major.
În teatru, Ciulei a fost director al Teatrului Bulandra din București, pe care l-a transformat într-una dintre cele mai respectate scene din Europa de Est, prin montări inovatoare din Shakespeare, Cehov, Pirandello și dramaturgia românească. După plecarea din România, a lucrat extensiv în Statele Unite și Europa, regizând și predând la instituții precum Guthrie Theater din Minneapolis și realizând producții importante în Germania și Italia. Moștenirea lui Ciulei constă în sinteza dintre arhitectură, actorie și regie într-o viziune teatrală unitară, care a influențat generații de creatori și a redefinit standardele scenei moderne internaționale.
10. HARICLEA DARCLÉE
Hariclea Darclée (10 iunie 1860, Brăila – 12 ianuarie 1939, București) a fost una dintre cele mai importante soprane dramatice ale sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX și una dintre cele mai apreciate cântărețe de operă ale epocii sale. Născută în România și formată la Paris, a construit o carieră internațională majoră într-o perioadă în care doar un număr foarte restrâns de artiști reușeau să obțină recunoaștere globală.
Locul său durabil în istoria muzicii este legat de contribuția directă la crearea repertoriului liric. În anul 1900, la Teatro Costanzi din Roma, a interpretat rolul titular în premiera mondială a operei Tosca de Giacomo Puccini, una dintre cele mai frecvent cântate opere din lume. Puccini a compus rolul special pentru vocea sa, iar interpretarea Darclée a definit personajul încă de la origini. De asemenea, a creat roluri în opere de Pietro Mascagni, Alfredo Catalani și alți compozitori importanți, contribuind decisiv la configurarea operei veriste.
De-a lungul carierei, Hariclea Darclée a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, inclusiv La Scala din Milano, Opéra de Paris, Teatro Colón din Buenos Aires, precum și în teatre din Rusia, Italia, Franța și America de Sud. A fost celebrată pentru forța, flexibilitatea și inteligența dramatică a vocii sale. Moștenirea sa este excepțională: nu doar o mare interpretă, ci o artistă care a contribuit direct la nașterea unor opere fundamentale ale canonului liric internațional.
11. NICOLAE TITULESCU
Nicolae Titulescu (4 martie 1882, Craiova – 17 martie 1941, Cannes) a fost unul dintre cei mai influenți diplomați europeni ai perioadei interbelice și o figură centrală a diplomației internaționale dintre cele două războaie mondiale. Format ca jurist și economist, a devenit profesor de drept internațional înainte de a intra în politică și diplomație, unde a reprezentat România la cel mai înalt nivel.
Titulescu a ocupat de mai multe ori funcția de ministru de externe al României (1927–1928; 1932–1936) și a fost un susținător de prim rang al securității colective și al dreptului internațional. A jucat un rol decisiv în cadrul Societății Națiunilor, fiind ales de două ori președinte al Adunării Generale (1930 și 1931), o distincție excepțională ce reflecta autoritatea sa internațională și talentul său oratoric. La Geneva, a devenit unul dintre cei mai vizibili și respectați apărători ai ordinii juridice postbelice, pledând constant pentru inviolabilitatea frontierelor, protecția minorităților și soluționarea pașnică a conflictelor.
Moștenirea lui Titulescu constă în efortul de a ancora Europa Centrală și de Est într-un sistem internațional bazat pe reguli, într-o perioadă marcată de ascensiunea extremismului și instabilitate geopolitică. Deși a fost ulterior forțat să trăiască în exil, discursurile, inițiativele diplomatice și gândirea sa juridică rămân repere fundamentale în istoria relațiilor internaționale. Nicolae Titulescu este amintit ca un om de stat a cărui influență a depășit cu mult granițele României.