Lucian
Dan Teodorovici
CELELALTE POVEȘTI DE
DRAGOSTE [fragment]
„Unul
dintre vecinii noștri, spre exemplu, a pictat pe cele șaișe gâște
proprii câte un brăduț. Cu vopsea verde, desigur. Iar altul a
stârnit indignarea vecinilor, printre care și a bunicii, pictând
pe câte-o aripă a gâștelor proprii câte un falus, cu vopsea
maro. Bunica s-a supărat pentru că eu aveam numai opt ani și n-ar
fi trebuit să văd așa ceva, prin urmare a făcut reclamație la
miliție, alături de alți vecini. Și omul a trebuit apoi să
smulgă penele celor opt gâște înnobilate cu falus maro pe aripa
stângă, iar în loc de asta le-a desenat, tot cu maro, pe aripile
drepte, câte un pătrat. Ne-a urât vecinul ăla, întrucât
pătratul nu spunea nimic, și lucrul ăsta îl enerva. Dar nu găsise
la repezeală altă idee, pentru că milițianul a dorit să-l asiste
la toată operațiunea, adică la smulgerea penelor rușinoase și la
repictarea păsărilor, iar totul s-a petrecut în cam jumătate de
oră. Așa că vecinul n-a prea avut timp să găsească o idee mai
inteligentă decât un pătrat, mai ales că era amenințat de o
amendă serioasă, deși nu exista vreo lege care să interzică
pictarea unui falus pe gâște. Știu asta pentru că vecinul, în
timp ce smulgea penele, spunea că vrea să vadă legea, iar
milițianul îi explica, la început calm, apoi tot mai nervos, că
în satul nostru el e legea. Iar la sfârșit chiar l-a înjurat și
i-a arătat amenințător bastonul.
Bunicul a
înjurat la rândul lui când a văzut că gâștele noastre nu mai
erau de găsit. Și a început să umble din casă în casă,
căutându-le. Eu l-am urmat, mai mult din curiozitate, deși bunicul
meu mă luase deoarece își închipuise că, la vârsta d eopt ani,
am privirea ageră și pot observa lucruri pe care el, la șaizeci de
ani, nu le observă. Pînă la urmă, s-a dovedit cumva bine că
bunicul mă luase cu el. Pentru că, în timp ce el intrase într-o
curte a unui vecin, eu am rămas pe stradă, bătând de pământ
mingea ușor dezumflată pe care o luasem de-acasă pentru a nu mă
plictisi în timpul căutării, Și, pe când, bunicul meu vorbea cu
vecinul în curtea căruia intrase, a apărut lângă mine un prieten
știrb și cu buză de iepure. I-am spus că ne-au fost furate
gâștele și el mi-a zis:
- Cre-că
sstiu cine vi le-a furat. Erau în colțul străzii, a zis și a
arătat cu mâna într-acolo. Ssi a apărut țiganul ăla care ne-a
luat odată mingea cân' jucam fotbal pe terenul de lângă gară, a
mai spus el. Zău. Avea o vargă în mână ssi am văz't că vă
mâna găsstele în ssuss, sspre turnu' de apă. Adică nu sstiu dacă
erau a' voasstre, da' erau înssemnate ssi chiar m-am gândit că ce
naiba, țiganii nu-ssi înssemnează gâsstele.
Am intrat în
curte după bunicul și l-am chemat repede afară. Bunicul mi-a zis
să-l las în pace, că are de discutat cu omul, apoi i-am explicat
că am prins un fir și și-a întrerupt brusc discuția cu omul și
a ieșit afară. Iar prietenul meu știrb și cu buză de iepure i-a
spus și bunicului aceeași poveste, ceea ce l-a enervat tare. După
descrierea prietenului meu, și-a dat seama că-l cunoaște pe
țiganul acela, era fiul nu-știu-cui.
Turnul de
apă dădea fix către strada care ducea spre locul în care stăteau
țiganii, undeva sus, pe deal. Nimdeni nu prea avea curajul să
meargă în zona lor, pentru că la vremea aia ei trăiau cumva în
altă lume. Nici măcar miliția nu-i băga în seamă. Milițianul
satului, care îl înjurase și-i arătase bastonul vecinului cu
falusul pictat pe gâște, spunea permanent că țiganii nu-s
problema lui, că să-și facă miliție proprie dacă vor, el nu se
bagă. Dar bunicului meu nu-i era frică, și asta pentru că avea
mulți prieteni printre țigani, deoarece era controlor pe tren. Șef
de tren chiar, așa i se spunea. Și-i dusese de-a lungul vremii pe
mulți dintre țiganii satului pe gratis în diferite direcții, iar
ei îl respectau și-i spuneau când îl vedeau: „Să trăiți,
dom' șăf!”. Îl respectau și pentru că îi lăsase fără bilet
înainte, dar și pentru că încă mai aveau nevoie de el, întrucât
mai avea câțiva ani până la pensie. Odată chiar, când dispăruse
vaca unui vecin care-i era prieten, bunicul se dusese în zona
țiganilor de unul singur și venise înapoi cu vaca de funie, după
numai vreo două ore. Țiganii îl respectau pe bunicul meu.
Acum înjura,
pentru că era vorba de gâștele noastre, nu de vaca unui vecin. Și
mi-a zis să mă duc acasă, că el merge să aducă înapoi gâștele.
Numai că eu n-am vrut. Bunicul s-a enervat și pe mine, a zis că-mi
dă două la cur de nu mă văd. Dar eu, pentru că-mi mai mersese și
altă dată, m-am dus la el și l-am îmbrățișat așa, din
lateral. L-am cuprins cu brațele în jurul burții și l-am rugat să
mă ia cu el. Bunicul meu era topit după mine, așa că mi-a zis
doar atât:
- Auzi? Te
iau, mă mormolocule. Da' nu te miști de lângă mine, că-ți iei
zece palme la cur, nu două! Și nu zici nimic, nu te bagi în
vorbă...
Adevărul e
că bunicul nu mi-a dat niciodată nici măcar o palmă, nu două sau
zece, cum se lăuda. Dar mă amenința încontinuu, iar mie, habar
n-am de ce, uneori chiar mi-era frică. Mă gândesc acum că poate
din cauza vocii lui. Bunicul avea o voce puternică și părea
întotdeauna că va face tot ceea ce spunea că va face.
Am intrat în
zona țigănească. Niște case prăpădite, pe care până atunci le
văzusem numai de departe. Mirosea cumva ciudat până și pe stradă,
un miros înțepător, de vechi și umed. Eu eram, trebuie s-o
recunosc, uimit de ceea ce vedeam și mă gândeam cum o să mă laud
tuturor prietenilor mei că am fost pe strada țiganilor și cum o să
le povestesc ceea ce ei nu vpzuseră niciodată. În același timp,
eram mândru de bunicul meu, pentru că bunicii sau părinții altora
n-ar fi avut curajul în ruptul capului să meargă acolo – și cu
atât mai puțin ținându-și de mână copiii sau nepoțiUndeva în
față, pe partea din dreapta, am văzut adunați într-o curte
câțiva bărbați și câteva femei. Credeam că mergem acolo,
pentru că bunicul meu se tot uita la ăia pe măsură ce ne
apropiam. Dar chiar cu o casă înainte, bunicul meu s-a oprit în
fața unui gard cu șipci vechi, în mare parte putrezite, rupte,
multe lipsă, și a scos cârligul de la portița mică. A intrat în
curte trăgându-mă după el. În curte, în loc de câine, era un
porc cam slab, care scurma cu râtul chiar sub tocul ușii. Ușa
stătea și ea strâmbă, ținându-se într-o balama, iar portcul
tot dădea cu râtul sub toc și ușa se zgâlțâia, părând c-o să
cadă dintr-un moment în altul. Bunicul i-a tras un picior porcului,
care a guțat, l-a privit, dar nu s-a mișcat din loc. Și atunci
bunicul i-a mai tras un picior. Porcul s-a dat deoparte guițând din
nou, iar mie mi-a venit să râd, pentru că era cumva comic porcul
ăla. Părea să se uite nervos la bunicul meu de la vreo doi metri,
acolo unde se dusese. Apoi bunicul a bătut cu pumnul în ușa aia
care abia se ținea în balama, iar eu chiar am crezut un moment c-o
să se dărâme. Nu s-a dărâmat, s-a deschis. Și în cadru a
apărut un țigan cu puțin păr alb care-i ieșea de sub pălărie
și a spus:
- N-apoi...
Iar bunicul
meu l-a salutat.
- Să
trăiești, i-a zis.
- A, a făcut
țiganul bătrân. Să trăiești matale, dom' șăf!
Apoi a tăcut
și l-a privit pe bunicul, iar bunicul părea cumva încurcat, nu
știa cum să înceapă.
- N-apoi? A
făcut țiganul.
- Ăh, a
spus bunicul, nu ieși puțin să stăm de vorbă?
Țiganul s-a
uitat spre curtea de-alături, în care se vedeau bărbații și
femeile, a dat cumva din cap, și-a scos pălăria și a îndreptat-o,
după care și-a pus-o din nou pe cap și l-a privit iarăși pe
bunicul.
- Ies, a
zis.
Bunicul s-a
dat deoparte, țiganul bătrân a ieșit și a tras ușa după el,
apoi i-a arătat bunicului un butuc pus orizontal, pe care să se
așeze. Bunicul s-a așezat, m-am așezat și eu lângă el. Iar
țiganul bătrân s-a uitat în jur, căutând ceva din priviri, și
a văzut butucul ăla pentru lemne, care avea un topor lângă el. Și
pe butuc, dar și pe lama toporului erau urme de sânge, însă
țiganul bătrân s-a îndreptat într-acolo și a adus butucul lângă
butucul nostru răsturnat, după care s-a așezat așa, direct pe
sângele de pe butuc, în fața noastră.
- N-apoi, a
zis el, care-i treaba, dom' șăf? Că n-ai venit de șucar la mine,
nu?
- Nu, a dat
din cap bunicul. Aveam treabă și pe-acasă.
- N-apoi?
- Auzi,
uite, s-a scărpinat bunicul în vârful capului, cineva mi-a zis
ceva de băiatu' tău.
- N-apoi?
- Eu am vreo
șapte gâște, a început bunicul. Și azi nu le-am mai găsit.
Brusc,
țiganul bătrân s-a încruntat. Și-a pus mâna în cap, pe
pălărie, și-a dat-o jos.
- Cineva
mi-a zis că l-a văzut pe băiatul tău cum le mâna încoace.
Țiganul
bătrân s-a ridicat. A dat așa, din mâini, cum a „ce naiba să
fac”, iar într-o mână, cum spuneam, ținea pălăria. Apoi a
trântit pălăria aia în praful de pe jos. Și atunci porcul slab
s-a apropiat de pălărie cu râtul, mirosind-o. Iar țiganul bătrân
i-a trs porcului un picior în burtă, dar așa, cu toată setea, și
porcul s-a îndepărtat suferind și guițând de mama focului. După
care omul a intrat în casă.
L-am privit
pe bunicul meu, l-am tras de mânecă pentru a-l face să se uite la
mine.
- Ce-i? L-am
întrebat. De ce a plecat în casă?
- Taci, mi-a zis bunicul. [...]”
