"Acest fragment este reprezentativ pentru stilul autorului: detalii descriptive şi o extraordinară facilitate pentru explorarea resurselor lingvistice, atât lexicale (selecţie minuţioasă de substantive, adjective şi verbe), cât şi de sintaxă (construcţii lungi cu intercalări şi paranteze), fără a uita doza de umor şi de ironie."
Joan Llinàs Suau a tradus Degete mici (Dedos meñiques, Acantilado) de Filip Florian şi diferite opere din catalană în română (în colaborare) şi viceversa. Este lector de catalană la Universitatea din Bucureşti din 1998 şi publică în diverse publicaţii de specialiate.
***
[...]Naivitatea mă lăsase să-mi imaginez că voi studia sutele de pagini în tihnă, cu ceaiuri de sovârf şi cu pâine prăjită alături, cu melodiile fraţilor Mills curgând în surdină, cu buiota caldă pe burtă, lungit în patul moale, odihnitor, din camera pe care o închiriasem la tanti Paulina. Cât cotrobăisem însă prin maldărele de registre, ore în şir, bruma de bunăvoinţă a bibliotecarei dispăruse, amărăciunea murată îi acoperise iarăşi trăsăturile. Mă fixa cu ochii ei mici, adânciţi între pleoapele umflate, respira gâfâit, către forma astmatică şi susţinea că piesele rare, din fondul special, nu pot fi consultate decât în sala de lectură.
Îmi alesesem locul cel mai luminos, lângă una dintre ferestrele sudice şi, ori de câte ori reuşeam să plec de la şantierul arheologic, parcurgeam atent textele acelea uitate. Într-o companie de obicei neplăcută, alcătuită din prietenele doamnei Mia şi din pensionari care completau buletine loto, speram să descopăr o întâmplare veche sau măcar un indiciu privitor la osemintele dintre ruine. Aveam de-a face cu scrisuri deloc asemănătoare, de la cel îngrijit, cu excese caligrafice, al fostului stareţ şi până la cel rebel, greu descifrabil, al veterinarului. Topica şi relaţia cu ortografia difereau şi ele, la fel stilul narativ, dar, peste toate, exista un supărător fond comun, un fel de înţelegere tainică a cronicarilor de a trata polemic aceleaşi evenimente. Şeful de gară, bunăoară, punea anularea vizitei lui Franz Joseph pe seama unui complot de început de secol al feroviarilor maghiari, învăţătorul vedea în acea bruscă schimbare a programului imperial o lecţie dată lui Carol I, doctorul Gavrilescu explica incidentul prin nepotrivirea datei voiajului cu sezonul vânătorii de vulpi, iar avocatul Stratulat presupunea că decizia curţii de la Viena era consecinţa unor raţiuni de amor, imposibil de cuprins în comunicatul oficial. La acest capitol, în ciuda situării lor pe trepte atât de depărtate ale ierarhiei ecleziastice, Macarie şi Ioanichie se întâlneau totuşi în convingeri, interpretând gestul ultimului Habsburg-Lotharingia ca pe o infamie aruncată de catolicism în obrazul ortodoxiei. Cât priveşte faptele care mă interesau, de care depindea continuarea cercetărilor la castrul roman, era clar că, dacă nu voi găsi informaţii într-una dintre lucrări, atunci ele vor lipsi din toate celeilalte. Or, între coperţile de culoare maronie care ocroteau varianta juristului, nu se afla nimic în stare să explice prezenţa zecilor de schelete în perimetrul cetăţii. Ajunsesem la finalul acelei relatări într-o zi de miercuri (îmi amintesc precis, fiindcă lumea se întorcea de la stadion, de la un meci de cupă), se apropia de ora şase, ora închiderii, şi, cum de la prânz ignorasem pesmeţii şi brânza de vaci, stomacul mă chinuia cumplit. Zvâcnirile ulcerului şi dezamăgirea mea o îmblânziseră din nou pe bibliotecara, care simţise nevoia, în camera pustie, să se aşeze lângă mine şi să-mi turuie ceva despre fuga de cărţi a oamenilor. Soarele se făcuse pitic şi era gata să dispară după o culme împădurită, când i-am simţit degetele umede între picioare.
Nu puteam renunţa să citesc restul manuscriselor, miza era prea mare, dar, în noile împrejurări, eram dependent de programul altora. De câte ori sala de lectură era goală, evitam să intru, iar atunci când ultimele persoane plecau, mă grăbeam să le însoţesc. Grăsana, deşi purta deseori ochelari, unii romboidali, cu şnur auriu, se comporta după acel episod stânjenitor de parcă aş fi fost transparent, imposibil de observat. Indiferenţa ei jucată avea ceva ameninţător, dar, prin comparaţie cu încăpăţânarea şefului poliţiei ori cu neînduplecarea foştilor deţinuţi politici şi a ziariştilor sosiţi de la Bucureşti, părea o copilărie. Domnii aceia în vârstă, chinuiţi şi deopotrivă fascinaţi de trecut ca şi tinerii gazetari, anticomunişti târzii, nu acceptau ca mulţimea rămăşiţelor trupeşti ar fi putut fi altceva decât urmarea unei execuţii sumare, consumată pe marginea unei gropi comune, în anii ‘50.[...]
Filip Florian, Degete mici.
***
[...]Mi ingenuidad me había hecho suponer que estudiaría los cientos de páginas con calma, con infusiones de orégano y pan tostado al lado, con las melodías de los hermanos Mills fluyendo a la sordina, con una botella de agua caliente en la barriga, estirado en la cama blanda, reconfortante, de la habitación que había alquilado en casa de la tía Paulina. Pero mientras revolvía las pilas de registros, horas y horas, la bruma de buena voluntad de la bibliotecaria había desaparecido, la amargura avinagrada había cubierto de nuevo sus rasgos. Me clavaba la vista con sus ojos pequeños, hundidos entre los hinchados párpados, respiraba jadeando, casi asmáticamente y afirmaba que las piezas raras, del fondo de reserva, no se podían consultar más que en la sala de lectura.
Había escogido el lugar más iluminado al lado de una de las ventanas que daban al sur y, cada vez que conseguía irme del asentamiento arqueológico, recorría atentamente aquellos textos olvidados. Entre una compañía habitualmente desagradable, formada por las amigas de la señora Mia y jubilados que rellenaban boletos de lotería, esperaba descubrir un suceso antiguo o por lo menos un indicio referente a las osamentas de las ruinas. Tenía que tratar con caligrafías muy diversas, desde la excesivamente cuidada del antiguo abad hasta la rebelde, difícil de descifrar, del veterinario. La sintaxis y la ortografía también diferían, así como el estilo narrativo, pero, por encima de todo, había un molesto tono común, una especie de acuerdo secreto entre los cronistas para tratar polémicamente los mismos acontecimientos. El jefe de estación, por ejemplo, achacaba la anulación de la visita de Francisco José a un complot de principios de siglo de los ferroviarios magiares, el maestro veía en aquel brusco cambio del programa imperial una lección dada a Carol I, el doctor Gavrilescu explicaba el incidente por el desajuste entre la fecha del viaje y la temporada de caza del zorro y el abogado Stratulat suponía que la decisión de la corte de Viena era consecuencia de unas razones galantes, imposibles de incluir en el comunicado oficial. En este punto, a pesar de encontrarse en grados tan alejados de la jerarquía eclesiástica, Macarie y Ioanichie coincidían sin embargo en sus convicciones, al interpretar el gesto del último Habsburgo-Lotharingia como una infamia arrojada por el catolicismo a la cara de la ortodoxia. En lo que se refiere a los hechos que me interesaban, de los cuales dependía la continuidad de las investigaciones en el castro romano, estaba claro que, si no encontraba información en alguna de las obras, no la encontraría en ninguna otra. Sin embargo, entre las cubiertas de color marrón que protegían la variante del jurista no se hallaba nada capaz de explicar la presencia de decenas de esqueletos en el perímetro de la ciudadela. Había llegado al final de aquel relato un día de miércoles (lo recuerdo con precisión ya que la gente volvía del estadio, de un partido de Copa), eran cerca de las seis, la hora de cerrar, y, como en la comida había ignorado las galletas y el requesón, el estómago me estaba atormentando terriblemente. Las convulsiones de la úlcera y mi decepción habían amansado de nuevo a la bibliotecaria, quien había sentido la necesidad, en la desierta sala, de sentarse a mi lado y parlotear algo sobre cómo la gente huía de los libros. El sol se había vuelto diminuto y estaba a punto de desaparecer detrás de una cumbre frondosa cuando sentí sus dedos húmedos entre mis piernas.
No podía renunciar a leer el resto de los manuscritos, me iba demasiado en ello, pero, en las nuevas circunstancias, dependía del horario de los demás. Cada vez que la sala de lectura estaba vacía, evitaba entrar, y cuando las últimas personas se marchaban, me apresuraba a acompañarlas. La gordinflona, aunque llevaba a menudo gafas —romboidales con un cordón dorado— se comportaba después de aquel engorroso episodio como si yo fuera transparente, imposible de distinguir. Su falsa indiferencia tenía algo de amenazador, aunque, en comparación con la terquedad del jefe de policía o con la firmeza de los antiguos detenidos políticos y de los periodistas llegados de Bucarest, parecía cosa de niños. Aquellos señores mayores, atormentados y a la vez fascinados por el pasado como los jóvenes periodistas, anticomunistas tardíos, no aceptaban que el sinfín de restos mortales fuera más que la consecuencia de una ejecución sumaria, consumada al borde de una fosa común, en los años cincuenta.[...]
Filip Florin, Dedos meñiques, Barcelona: Editorial Acantilado, 2011. Traducido del rumano por Joan Llinàs Suau.
