Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27 din 13 iunie 2012, Institutul Cultural Român a trecut în subordinea Senatului României. Președintele (stabilit în 11 septembrie 2012), Vicepreședinții, Consiliul de Conducere au fost aleși de Senat. După demisia conducerii de până în august 2012 a fost desemnată o conducere ce reflectă pluralismul abordărilor. În acest fel, leadership-ul instituției a devenit, prin forța lucurilor, mai complex și mai dinamic.
În șase luni s-au petrecut multe schimbări în Institutul Cultural Român. Cei interesați pot examina programele majore ale institutului (publicate în noiembrie 2012 sub titlul Programele ICR. 2012-2013), strategia pentru institutele culturale române din străinătate (vezi Strategia-cadru a Institutelor Culturale Române din străinătate, februarie 2013). O sinteză a ceea ce s-a facut și prefigurarea anului 2013 (vezi Raportul preliminar 2012 și prefigurarea anului 2013 la Institutul Cultural Român, ianuarie 2013) sunt deja la îndemână. Toate aceste materiale se află pe site-ul instituției și sunt publicate în „Buletinul informativ al Institutului Cultural Român”, care se tipărește periodic din octombrie 2012. Institutul a publicat volumul promoțional (vezi Andrei Marga, Cultură, democrație, modernizare, Editura Institutului Cultural Român, București, 2012), în care se explicitează viziunea și unele inițiative practice.
Mă refer în cele ce urmează, în mod succint, la opțiuni ale noii strategii a instituției.
Vechea strategie a operat cu o înțelegere restrictivă a culturii, care a fost redusă la literatură, film, teatru, design, muzică. Am propus de la început sincronizarea înțelegerii culturii și, ca un prim pas, includerea în cultură, de asemenea, a științelor sociale, științelor în înțeles cuprinzător, a inovațiilor tehnice, a filosofiei și teologiei. Unii au atacat această lărgire a înțelegerii culturii desprinzând din context exemple pe care le-am dat. Dar strategia actuală a Uniunii Europene (vezi Promoting Cultural and Creative Sectors for Growth and Jobs in the EU, 26 septembrie 2012) îmi dă dreptate.
Vechea strategie a dus la o antagonizare a generațiilor câtă vreme s-a concentrat asupra personalităților emergente, în detrimentul celor consacrați. Am propus readucerea discuției la operă, la creație și la valoarea intrinsecă a acesteia, dincolo de orice alt considerent (vârsta, afinitățile politice etc). Segregarea generațiilor după criterii extrinseci operei a dus vizibil la sărăcirea imaginii asupra culturii române.
Vechea strategie a fost atrasă de jurnalistica laturilor umbrite, marcate de mizerie, ale realității înconjurătoare. În această optică s-au organizat expoziții, albume, volume, rămase în mare măsură în magazia institutului. Am arătat că mizerabilismului se cuvine să i se prefere un realism care dă seama de ceea ce se petrece în jur, fără simplificări. Această opțiune a fost atacată cu susțineri care de care mai anacronice. Ea este confirmată de practicile altor institute naționale, care se concentrează asupra creației (intuiției, imaginii, conceptului nou) în raport cu o realitate complexă.
Vechea strategie a fost atrasă de ceea ce a numit „cultura directă”. Această opțiune a avut drept urmare promovarea unor autori încă potențiali și reducerea impactului cultural. Am înlocuit „cultura directă” cu „cultura elaborată” ținând seama și de faptul că, așa cum se poate constata din rapoartele de activitate, prostul gust, tezele aberante și obscenitățile nu au fost evitate. Atacul a pretins că nu s-ar ține seama de condițiile afirmării în diferite contexte. Or, în orice context, cultura elaborată este mai bine primită și are impact durabil.
Vechea strategie a considerat piața ca mecanism de selecție a valorii. Am arătat că piața este un indispensabil regulator în economie și în alte domenii, dar, cel puțin în cazul culturii și educației, piața trebuie complementată. Valorile culturale nu sunt captate totdeauna de cerințele pieței. Am înlocuit o astfel de opțiune cu complementarea pieței prin analiza valorii intrinseci a operei. Nu numai etatismul trebuie depășit în țara noastră, ci, de acum, și superficiala înțelegere a importanței pieței.
Vechea strategie a dat întâietate pieței, dar a dus neașteptat, din cauza intervenției birocratice, la o abordare sectară a autorilor, a creatorilor de cultură din România. Creatorii de prim plan au fost ocoliți. Noua strategie a deschis programele Institutului Cultural Român spre diferiții autori, creatori de cultură ai țării. Acesta este și sensul major al înființării unor filiale în provinciile istorice ale României. Institutul are misiunea să promoveze cultura română în străinătate, dar valorile acestei culturi se asumă dinăuntrul țării. Filialele nu diluează în nici un fel exigența valorii, cum spun cei care atacă opțiunea. Dimpotrivă, permitem astfel etalarea unor valori transnaționale, europene, fie ele și din provincie. Sectarismul l-am înlocuit cu inclusivismul.
Vechea strategie a operat într-un cadru închis. Am modificat opțiunea în favoarea transparenței depline. Toate hotărârile Comitetului Director și ale Consiliului de Conducere sunt publicate în „Buletinul Informativ” și postate pe portalul instituției. Comunicarea în mass-media este mai largă decât oricând.
În relația cu institutele culturale din străinătate, vechea strategie a operat cu modelul „dinspre institute spre centrală”. Efectele au fost, între altele, nerelevanța unor acțiuni din institute și absența unei coordonări. Am înlocuit acest model cu interacțiunea centrală-institute, care permite sporirea impactului acțiunilor. Cei care atacă nu fac distincție între ineluctabila nevoie de coordonare în serviciul eficacității, și centralism, pe care nimeni nu-l îmbrățișează.
Vechea strategie a lucrat cu personal desemnat discreționar în funcții. Consecințele nu au fost pozitive. Am înlocuit desemnarea discreționară, pe care legea o permite încă, cu concurs anunțat public, pe bază de criterii limpezi, inclusiv pentru posturile de conducere din institutele culturale din străinătate. În condițiile restricțiilor din legislația actuală, concursurile s-au ținut în deplinul respect al legii, iar angajările sunt în formele permise de lege (angajare pe o perioada determinată, detașare, prestări de servicii etc.) Cei care au atacat au invocat deficiențe, de altfel inexistente, ale concursurilor. Am arătat că oricând concursul este soluția.
Vechea strategie a denunțat „reprezentarea culturii recunoscută de stat, oficiale”, în numele restului culturii. Am arătat că, atunci când este vorba de promovarea culturală a României în străinătate, astfel de restricții nu dau rezultate și că ceea ce trebuie să intereseze rămâne valoarea. Nu este vorba nici de a îmbrățișa exclusiv, nici de a diaboliza cultura recunoscută de stat, ci de o abordare a oricărei culturi pe linia valorii. Atacul a confundat optica axată pe valoare cu un centralism vetust, pe care nimeni nu-l apără.
Vechea strategie a proclamat desemnarea de „manageri culturali” în institutele din exterior, pe durate determinate, cu posibilitatea prelungirii. Astfel de manageri au avut, cum atestă documentele, rezultate modeste și o orientare nesigură în cultură. Am arătat că în fruntea institutelor trebuie aduse personalități consacrate din cultura țării, iar mandatele trebuie limitate conform practicii internaționale, spre a oferi cât mai multor intelectuali șanse să ocupe funcții în diplomația culturală.
Vechea strategie a cheltuit sume impunătoare pentru a remunera participarea la activități. S-a ajuns la situația în care persoane, din țară și din străinătate, erau „abonate” la resursele instituției. Uneori, remunerarea firească a trecut în excese. Am arătat că banii sunt indispensabili, dar nu se poate construi prestigiu cultural doar prin plăți. Am înlocuit opțiunea amintită cu folosirea chibzuită, în sistemul european, a resurselor.
Vechea strategie a redus finanțarea la resursele bugetare. Consecința a fost slaba preocupare pentru multiplicarea resurselor de finanțare și colapsul administrativ atunci când bugetul întâmpina dificultăți. Am înlocuit această opțiune cu preocuparea pentru finanțare din resurse multiple, dând locul cuvenit cofinanțărilor, donațiilor și unei fundații care să cumuleze resurse în serviciul culturii.
Strategia veche a avantajat, prin implicație, puncte de vedere și persoane dintr-o parte a spectrului. În cultură, nu dă rezultate durabile monologul ideologic. Am arătat că un pluralism sănătos al abordărilor, sincronizat cu secolul actual, este viziunea ce permite efervescența culturii.
Aducând schimbări de felul celor amintite, am stârnit nu doar sprijinul multor oameni, ci și reacția altora. Mai ales atunci când sectarismul a fost dat la o parte, pluralismul s-a asumat, privilegiile au fost anulate, resursele au trecut sub control public, reacția a fost mai vehementă. Fabulațiile și atacurile bazate pe fabricații au fost direct proporționale cu privilegiile dislocate (pierderea de resurse „abonate”, încheierea mandatului etc.) de aceste opțiuni. Nu există nicio probă factuală pentru acele fabricații. Există însă o încercare, al cărei inventar se va putea face mai târziu, de a împiedica o schimbare necesară și utilă.
Andrei Marga
Președintele Institutului Cultural Român
