Adrian Cioroianu
CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE: CÂTEVA ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE ISTORIA ROMÂNILOR [fragment]
Dacă n-ați ghicit, vă mai dau câteva detalii. De la începutul secolului XX și până azi, toți conducătorii României au vizitat cel puțin o dată fiecare această superbă clădire. La drept vorbind, este una dintre cele mai cunoscute construcții din România – aproape fiecare român care ajunge pe litoralul Mării Negre o cunoaște. Este vorba despre impresionanta clădire a Cazinoului din Constanța, inaugurată în anul 1911.
Această construcție a Cazinoului urma să fie de la bun început un imn arhitectonic dedicat stăpânirii românești în Dobrogea. Pe locul Cazinoului de azi, la sfârșitul secolului al XIX-lea, se afla o sală de spectacole pentru trupele de teatru care ajungeau la Marea Neagră. În anul 1904, Primăria Constanței l-a angajat pe arhitectul Petre Antonescu să ridice pe malul mării o clădire demnă de ambițiile orașului. Dar Petre Antonescu nu a apucat să toarne decât fundația clădirii, la câțiva metri sub nivelul mării. Apoi, în urma unor alegeri locale, primarul Constanței s-a schimbat și a fost adus un alt arhitect: franco-elvețianul Daniel Renard, atunci în vârstă de 32 de ani, și care trecea printr-o gravă criză personală. Arhitectului Renard tocmai îi murise logodnica, și din acest motiv se spune că această clădire are un aer mai curând sobru decât unul vesel-estival. Cazinoul era gata în anul 1910, iar inaugurarea oficială s-a petrecut în anul 1911.
În timpul Primului Război Mondial, Cazinoul a funcționat ca spital militar, apoi a fost bombardat de aviația germană, iar ulterior a fost devastat de trupele germano-bulgare care au ocupat Dobrogea. Refăcut spre anul 1928, Cazinoul a devenit vestit în următorul deceniu interbelic pentru toți marinarii și turiștii care navigau pe Marea Neagră. Dar, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Cazinoul a fost din nou bombardat, de această dată de aviația sovietică. Mai rar o clădire destinată distracției și care să fi suferit asemenea drame.
Regimul comunist din România a transformat în anii '50 Cazinoul într-un mare restaurant (la parter), iar la etaj a apărut o sală de cinematograf. Mulți lideri străini care l-au vizitat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej sau pe Nicolae Ceaușescu au fost aduși aici. Ultima renovare a Cazinoului a avut loc în anul 1986. Dar, de atunci, clădirea a intrat din nou într-un avansat proces de deteriorare. Deși rămâne un punct de atracție pentru toți vizitatorii Constanței, Cazinoul de astăzi nu mai este decât umbra palidă a fostei frumuseți de altădată. La ora la care acest volum pleacă spre tipar, dezolarea pare învingătoare pe acel colț de litoral românesc.
La momentul inaugurării sale, în anul 1911, Cazinoul din Constanța era una dintre cele mai frumoase construcții din România Mică. Experții în artă spun că ea este cea mai frumoasă clădire în stil Art Nouveau din România și una dintre cele mai frumoase din Europa. Totuși, în momentul de față, Cazinoul tinde să devină o ruină. În zilele noastre, cei 3 100 de metri pătrați ai construcției se află în mijlocul unei dispute sterile între autoritățile locale și cele centrale.
Chiar și așa, aproape ruinată, clădirea are o valoare estimată la 10 milioane de euro. Nu se știe cine și când va reface această bijuterie. Morala poveștii noastre este una mai curând tristă: arhitectului Renard i s-a reproșat, în epocă, faptul că a construit acest cazinou cu gândul la un cavou pentru iubita sa; azi, logodnica moartă a arhitectului Renard încă mai pare că apasă destinul centenar al Cazinoului din Constanța.
Carol I și pesmetul de pe noptieră (septembrie 1914)
În cele ce urmează o să vă spun una dintre cele mai frumoase pilde din întreaga istorie a românilor. Dar, mai înainte, aș vrea să știu dacă numele de Karl Anton Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen vă spune ceva. Probabil veți răspunde că nu-l cunoașteți pe acest personaj. Ei bine, este vorba despre unul dintre cei mai mari conducători politici pe care i-a avut vreodată poporul român. Povestea aceasta vorbește despre el.
Prințul Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut într-o familie nobilă germană, pe data de 20 aprilie 1839. După tată, era înrudit cu dinastia domnitoare din Prusia, iar după mamă el era un nepot al împăratului francez Napoleon al III-lea. Tinerețea prințului Carol a fost una dedicată studiilor militare – dar marele eveniment din viața sa avea să vină în anul 1866, când personajul nostru abia împlinise 27 de ani. Undeva, la granița de est a Europei, românii își căutau un conducător – iar elita politică de la București, după calcule și alte variante neacceptate, s-a oprit asupra acestui tânăr ordonat, sever, modest și cu mult simț al onoarei. După cum se va vedea, nici că se putea o alegere mai bună.
Pe data de 10 mai 1866, tânărul Karl a devenit primul domnitor al dinastiei românilor, sub numele de Carol I. În următorii cinci ani, între 1866 și 1871, România a avut zece guverne. Calmul și ordonatul domnitor se întreba dacă va putea să-i conducă vreodată pe acești români când nervoși și când exuberanți, imprevizibili și mereu puși pe ceartă între ei. În anul 1871, Carol a fost la un pas de a abdica. De-abia în fața acestei amenințări, care ar fi adus haosul în țară, clasa politică de la București a acceptat ca domnitorul să joace rolul unui arbitru de care să asculte toți. Și a început astfel cea mai bună perioadă din întreaga istorie modernă a statului român.
În mai 1877, România își câștiga independența pe câmpul de luptă. Acest război a însemnat enorm în relația dintre domnitor și popor. Până la război, poate că unii români vedeau în Carol un prinț german ajuns din întâmplare pe tronul de la București. Dar, după 1877, majoritatea românilor au văzut în Carol un domn demn, hotărât și brav, de care au început să fie mândri. În martie 1881, Parlamentul țării îl proclamă pe Carol I drept rege; astfel, România devenea regat. Începutul secolului XX găsea o Românie cu totul schimbată: Banca Națională a României, podul peste Dunăre de la Cernavodă, marele Port al Constanței de la Marea Neagră, Ateneul Român, Palatul de la Cotroceni sau castelul Peleș, prima rețea de cale ferată sau marea Fundație Universitară pentru studenții din București – toate acestea și multe altele sunt legate de acele decenii benefice ale domniei Regelui Carol I.
Ca semn al valorii Regelui Carol I, o să amintesc un detaliu: în august 1914, la începutul Primului Război Mondial, el ar fi dorit ca România să intre în luptă alături de Germania, țara sa natală. Dar elita politică a românilor, în majoritate, nu a fost de acord. Regele a fost afectat în sufletul său, dar și-a respectat rolul constituțional și a ținut cont de opinia oamenilor politici români. Decizia politicienilor s-a dovedit a fi bună. Inclusiv, prin acest sacrificiu de sine, Regele Carol I a făcut posibilă România Mare de după 1918.
Din păcate, Carol I n-a mai apucat să vadă acea Românie mare. După 48 de ani de domnie glorioasă, el a murit (foarte probabil întristat, ce-i drept) în noaptea de 26 spre 27 septembrie (pe stil vechi) a anului 1914, în camera sa din Castelul Peleș. Prin testament, el a lăsat o sumă imensă, de 12 milioane de lei, ca donații pentru diverse instituții – de la Academia Română și până la biserici, fundații sau orfelinate.
Și astfel ajungem la morala poveștii noastre: în dimineața în care i s-a constatat decesul, s-au găsit pe noptiera de lângă patul Regelui Carol I doar un pahar cu apă din Munții Carpați și un pesmet dintre aceia ce se fabricau pentru soldații armatei. Asta e tot ce se afla la căpătâiul primului rege al românilor: un pahar cu apă și un biscuit-pesmet – în cazul în care i s-ar fi făcut foame peste noapte. Așadar, firea modestă și cumpătată a regelui s-a văzut până în ultima sa clipă. Un rege care dăduse țării atât de mult lua cu el atât de puțin. Ar fi bine ca toți viitorii conducători ai României să țină minte această pildă a Regelui Carol I.
Ceaușescu, sceptrul și Salvador Dalí (martie-aprilie 1974)
Cu siguranță, puțini dintre dvs. vi-l puteți imagina pe Nicolae Ceaușescu în compania unui pictor celebru precum Salvador Dalí. Și totuși, oricât de curios ar părea, cei doi s-au intersectat la un moment dat, într-o manieră de-a dreptul spectaculoasă. Astfel încât, povestea ce urmează vorbește despre un lider comunist, un pictor suprarealist, o telegramă, o gafă a ziarului Scânteia – toate acestea într-un eveniment care avea drept erou principal un sceptru. Un sceptru prezidențial!
În anul 1974, Nicolae Ceaușescu era la apogeul puterii sale. Aflat de aproape 10 ani la conducerea României, liderul Partidului Comunist Român controla de fapt tot ce se întâmpla în țară. Încă popular printre români și cu o presă încă bună în străinătate, acel Ceaușescu era cu totul departe de cel ce avea să fie executat peste alți 15 ani, la baza unui zid din Târgoviște.
Oficial vorbind, în primăvara acelui an 1974, Nicolae Ceaușescu era doar secretarul general al PCR. Și astfel s-a ajuns atunci la o sesiune a Marii Adunări Naționale care a adus o mică modificare Constituției țării: special pentru Ceaușescu, desigur, a apărut funcția de președinte al Republicii Socialiste România. E de la sine înțeles că singurul candidat pentru acea funcție nou apărută a fost Nicolae Ceaușescu. Dar nimeni nu bănuia surpriza ce avea să urmeze. În ziua de 28 martie 1974, într-o ședință solemnă a Marii Adunări Naționale, unul dintre veteranii partidului (Ștefan Voitec) i-a întins lui Ceaușescu o banderolă tricoloră pe care acesta și-a pus-o peste piept. Și veteranul i-a mai înmânat ceva: un sceptru aurit, aflat într-o cutie tapetată cu o catifea albastră. Probabil că unii dintre dvs. vă aduceți aminte de această imagine a lui Ceaușescu purtând eșarfă tricoloră și sceptru, ea fiind una dintre cele mai folosite în anii „epocii de aur”.
Numai că această imagine s-a difuzat atunci și în presa internațională, și imediat ea a devenit obiect de amuzament. Peste tot în lume, foarte mulți s-au întrebat cum poate sta un sceptru în mâinile unui președinte. Astăzi, noi știm ceea ce contemporanii lui Ceaușescu nu cunoșteau: în realitate, liderul comunist de la București era foarte atras de ceremonialele și de ritualele regale. Nu greșim dacă presupunem că Ceaușescu dorea să fie un președinte monarhic – oricât de bizar ar suna acest lucru.
Printre cei care au aflat de sceptrul lui Ceaușescu s-a aflat în martie 1974 și celebrul pictor suprarealist spaniol Salvador Dalí. Nici mai mult, nici mai puțin, acesta i-a trimis lui Ceaușescu o telegramă. Textul telegramei era următorul: „Excelenței Sale Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii Socialiste România // Apreciez în mod profund actul dvs. Istoric de intronizare a sceptrului prezidențial. // Al dvs. Respectuos, Salvador Dalí.”
De-a lungul carierei sale, Ceaușescu a primit probabil zeci de mii de telegrame – dar nici una nu se compară cu aceasta. În mod evident, era vorba despre o ironie... suprarealistă – s-ar zice că Salvador Dalí îl lua peste picior pe Ceaușescu și ideea acestuia de a purta un sceptru în calitatea lui de proaspăt președinte. Pe de altă parte, Dalí la rândul său era atras de tot felul de bizarerii din viața de zi cu zi – drept care nici o mirare că gestul liderului de la București i-a captat atenția. De fapt, însăși ideea de sceptru prezidențial este un non-sens. Cei doi termeni sunt incompatibili. Sceptrul aparține ritualului monarhilor, pe când președinții nu poartă sceptru.
Cu totul curios, aparent nimeni din elita propagandei de la București nu și-a dat seama de ironia pictorului Dalí. Telegrama sa a apărut la loc de cinste în ziarul Scânteia, la pagina a 5-a, în data de 4 aprilie 1974. Probabil că Salvador Dalí, dacă ar fi aflat vreodată ce succes a avut telegrama lui, s-ar fi amuzat copios.
Morala poveștii este că Ceaușescu însuși devenise un personaj suprarealist.”