3 august 2009
interviu realizat de Henrik Nilsson cu poeţii români Dan Coman, Gabi Eftimie şi Marius Ianuş cu ocazia atelierului de traducere de la Visby din martie 2009:
Cu toţii aţi început să scrieţi într-o perioadă de tranziţie, chiar dacă aţi făcut-o la câţiva ani distanţă unul de altul. Marius, tu ai fondat o revistă care spre sfârşitul mileniului trecut s-a transformat într-o mişcare literară – fracturismul. Ce anume din climatul literar românesc de atunci v-a făcut să reacţionaţi?
În literatura română din acea perioadă domnea un climat foarte închis. Înainte de asta existaseră două tendinţe – pe de-o parte o literatură oficială, politizată, ca şi cum ar fi fost scrisă la comanda Partidului Comunist, iar pe de alta o literatură aflată la mare distanţă de realitatea politică. Fracturismul îşi propunea să orietenze literatura pe o pantă mai conştientă din punct de vedere social.
Vorbim de un moment în care comunismul dispăruse deja?
Comunismul da, nu însă şi moştenirea pe care a lăsat-o. A fost o perioadă grea, în care structurile rămase în urma comunismului au dominat cele mai importante segmente ale societăţii. Privind în trecut, am fost surprinşi să constatăm că existaseră şi oameni care scriseseră deschis despre adevărata stare a lucrurilor în timpul dictaturii. România a avut puţini dizidenţi – Paul Goma, Mircea Dinescu, Alexandru Monciu-Sudinski, Herta Müller. În orice caz, în România există în continuare multe lucruri criticabile, fiindcă mare parte dintre schimbările importante care au avut loc au fost doar de suprafaţă.
Gabriella, tu eşti cu câţiva ani mai tânără şi ai mai puţine amintiri proprii din perioada dictaturii. Care era situaţia când ai început să scrii?
Cei mai mulţi dintre prietenii mei au început să publice în timpul fracturismului şi au fost inspiraţi de el. Chiar dacă eu însămi nu am scris în perioada aceea, nu cred că ceea ce am scris mai târziu s-ar fi publicat dacă n-ar fi fost fracturismul, pentru simplul motiv că nici măcar n-ar fi fost considerată poezie. Fracturismul a deschis drumul mai multor orientări literare. E adevărat că ceea ce scriu eu nu are tangenţe directe cu politicul, semănând mai degrabă cu jurnalul cuiva care poate fi băiat sau fată şi care se simte profund afectat de realitatea socială care îl înconjoară, de exemplu de faptul că locuieşte într-un oraş mare şi agresiv ca Bucureştiul, că trebuie să facă o muncă plictisitoare şi să se mulţumească să viseze că este în altă parte, deşi ştie că nu poate evada din cotidian, fiindcă are nevoie de bani. Ceea ce scriu are legătură cu mine însămi şi totodată nu este neapărat personal.
Mircea Cărtărescu, scriitorul român cel mai cunoscut în acest moment, a anticipat de curând într-un interviu că, în următorii ani, literatura română, precum şi literaturile ţărilor din jur - Ucraina, Serbia şi Bielorusia – vor trăi un "boom" internaţional. Voi ce credeţi: trecem printr-o perioadă fastă pentru poezia românească?
Marius: Acum cinci ani aş fi zis că da, acum nu mai sunt sigur că-i aşa.
Gabriella: Ne aflăm într-o perioadă de acalmie, în care nu se întâmplă nimic important sau nou, dar să sperăm că lucrurile nu vor rămâne aşa. E un fel de epuizare după o perioadă foarte intensă şi turbulentă. Cât despre edituri, ele sunt interesate mai mult de proză.
Marius: Dar eu n-aş spune nici că poezia este marginalizată, există poeţi de succes precum Mircea Dinescu care-şi vând volumele de poezie în zece mii de exemplare.
Dan: După părerea mea, poeţii tineri au o poziţie bună în literatura română, iar criticii sunt atenţi la ceea ce facem. Dar există problema traducerilor. Printre scriitorii români sunt câţiva care ar fi putut exercita o mare influenţă asupra literaturii europene, dacă ar fi fost traduşi la timp. Unul dintre ei este Urmuz, care a scris o poezie avangardistă plină de forţă încă de pe la 1910.
Marius: Aşa este. Urmuz a fost un scriitor marginalizat, un funcţionar cu o producţie literară restrânsă care până la urmă şi-a pus capăt zilelor, dar care a rămas şi astăzi în conştiinţa intelectualilor.
Dan, ai simţit şi tu, ca Marius, nevoia de a da poeziei un conţinut social?
Nu, deloc. Pentru mine literatura a fost întotdeauna ceva foarte intim, chiar dacă am citit şi poeţi angajaţi politic, cum e Marius. Eu am scris întotdeauna despre mine şi despre ce mi se întâmplă mie în această lume. Despre ce Dumnezeu caut eu aici..
Eşti caracterizat uneori ca neoexpresionist. În Suedia nu cred că există vreun tânăr poet care este descris astfel, dar înţeleg că în România există o întreagă tendinţă..
Eu unul văd două mari tendinţe în poezia românească: o "poezie de atitudine", violentă şi angajată social, cu un mesaj foarte direct. Şi mai există un curent foarte influent în zona din care vin eu, adică în Transilvania, care are o lungă tradiţie a neoexpresionismului. Aceste două tendinţe domină poezia românească în momentul de faţă.
Gabriella, când ai debutat tu, acum un an şi ceva, ai fost deopotrivă criticată şi lăudată pentru că veneai dintr-o direcţie neaşteptată, iar lumea nu prea ştia unde să-ţi plaseze poezia. Crezi că e nevoie să lărgim definiţia poeziei?
Sursele mele de inspiraţie sunt atât de diverse încât ar fi caraghios să le înşir – poate fi vorba de muzică, cultura populară, limbajul cotidian sau reclame, în general lucruri cu care intrăm în contact zi de zi. Rezultatul este un fel de performance continuu care trece de graniţele a ceea ce se consideră îndeobşte a fi poezie şi care funcţionează după o altfel de logică, asemănătoare cu cea a muzicii. Acesta este şi motivul pentru mi-am apropiat şi alte forme artistice, ca şi cum n-aş fi fost chiar sigură că poezia are un "anumit" limbaj.
