Vice-Preşedinte al Secţiei Române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru AICT/IATC. Critic de teatru şi dans. Este conferenţiar la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, unde a avut funcţia de Cancelar al Facultăţii de Teatru (până în 2011) şi Şeful departamentului Studii Teatrale (până în 2007) şi vissiting professor la Universitatea din Craiova – departamentul Artă Teatrală. Este expert evaluator pentru domeniul Teatru în cadrul Agenţiei Române pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) şi expert de specialitate pentru diferite organisme culturale (Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Institutul Cultural Român etc.) A obţinut titlul de Doctor în teoria şi estetica teatrului cu o teză despre originile şi evoluţia formulei teatru-dans în arta spectacolului. Domeniile principale de cercetare şi pedagogie sunt estetica şi teoria teatrului şi istoria teatrului românesc. A publicat articole şi studii în volume, reviste academice şi în publicaţii şi periodice de specialitate. A fost invitată să susţină conferinţe în Elveţia, Singapore, Rusia, Portugalia, Mexic, Bulgaria, Republica Cehă. Ca manager cultural a organizat, în 1998, Festivalul Internaţional al Teatrelor de Animaţie (Bucureşti) şi Congresul Mondial UNIMA. Este consilier al unor manifestări teatrale naţionale şi internaţionale. Autor al volumului Teatru-Dans. Un spectacol total (UNATC Press, Bucureşti, 2007).
Abstract
În spaţiul românesc teatrul de păpuşi a fost întotdeauna un fenomen ce a sintetizat două atitudini aparent incogruente: sacru şi profan, păgân şi creştin, comic şi tragic, social şi estetic.
Aceeaşi bipolaritate reconciliată poate fi observată şi în elementul central al spectacolului de gen: „păpuşa“ şi actorul care îi dă viaţă formează un tot, o monadă fără de care metamorfozarea personajului şi transmiterea mesajului devine imposibilă. De la teatrul sacru arhaic la cel de bâlci, de la laboratorul avangardist la poeticele regizorilor contemporani miraculosul transfer de vitalitate asupra materiei moarte, asocierea unui element viu cu unul neînsufleţit generează o convenţie extrem de puternică. De aceea, departe de a fi un divertisment pentru copii, teatrul cu păpuşi e destinat, în opinia şi practica artiştilor români, mai degrabă adulţilor. Creatori români din diferite generaţii, reprezentativi nu doar la nivel naţional – Margareta Niculescu, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Cristian Pepino – au realizat spectacole antologice din dorinţa unei schimbări de paradigmă.
Începutul secolului XX a născut o nouă mitologie a genului: de la „lada păpuşilor“ la „cutia cu jucării“, prin schimbarea unui singur cuvânt, s-a instaurat o viziune nouă asupra teatrului de păpuşi iar o artă cu tradiţie milenară a fost exilată într-o zonă de la periferia teatrului. Însă, termenul de păpuşă, în identitatea lui cu cel de jucărie, nu mai defineşte exact mijloacele şi, prin forţa creaţiei unor artişti vizionari, vor exploda o serie de contradicţii ce vor conduce la refuzul teatrului „de iluzie“ în favoarea accentuării convenţiei. Astfel, are loc o regândire a păpuşii ca obiect, ca tehnică şi ca reprezentare plastică, se reconsideră spaţiul de joc, este re-introdus actorul „la vedere“ – cu consecinţe importante asupra evoluţiei acestei arte. În ultimele decenii, eforturile regizorului şi profesorului Cristian Pepino se vor concentra în direcţia redefinirii teatrului de păpuşi ca teatru de animaţie, sintagmă ce reflectă mutaţiile estetice produse.
