Două zile de maraton cultural la Paris – OBSERVATOR CULTURAL

29 martie 2018

Salonul de Carte de la Paris, un eveniment care are deja o tradiție îndelungată și reputabilă, a crescut și a ajuns la un număr impresionant de expozanți, printre care 50 de țări invitate din toate colțurile lumii. Anul acesta, invitată de onoare a fost Rusia. Un stand impunător, cu traduceri în franceză și cărți în limba rusă (în jur de 40 de autori), cu 120 de evenimente. În plus, standurile editurilor franceze (Gallimard, Syrtes, Minuit, Verdier, Stock ș.a.) expuneau și ele un număr important de traduceri, de la Turgheniev și Dostoievski la Alexei Tolstoi, la Ulițkaia, ca să nu dau decît cîteva nume. Oraș invitat special a fost Sharjah.

Stup zumzăitor și fremătător

Expozanții au fost numeroși, pe lîngă cei din regiunile Franței, de dincolo de mare și din teritoriile francofone. Scenele tematice (8 la număr) se întreceau în evenimente. Cele opt scene, în formă de romb sau de pătrat, de­pinde de cum privești, au fost bine diversificate – de la BD, Manga Comics; Polar; Agora; Grande Scène; Coulisse de l’Édition; Jeunessse; Young‑Adults; Science pour Tous – și viu animate. 3.000 de ședințe de dedicații, concerte‑lec­tură, premii acordate, jocuri-concurs (unul de poezie pentru RATP), ateliere, animații virtuale, întîlniri profesionale între editori, librari, profesioniști ai mediatecilor, expoziții de artă tipografică, cărți și reviste de fotografie prinse ca într-un ierbar pe un enorm panou (un soi de carte-librărie; e vorba de dispozitivul Carte Blanche, Région Sud-Provence-Alpes-Côtes d’Azur), locuri de lectură de diverse forme, dintre care unul arăta chiar ca un stup. De fapt, tot salonul era un stup zumzăitor și fremătător. Căci publicul a venit în număr mare, sfidînd răbufnirea iernii. Am văzut chiar clase întregi cu profesorii lor. Aici se fac și campionate de lectură, iar conform unui studiu realizat de Culture papier, 84% dintre francezi preferă încă lectura pe hîrtie. Și media a ținut să se implice, prin emisiuni Radio France în direct, prin emisiuni France TV. O reală diversitate literară, culturală, de practici editoriale. Și cînd spun asta nu sînt doar clișee la modă. Chiar puteai vedea această diversitate. Și mi s-a părut, în ciuda vremurilor pe care le traversăm (războiul din Siria, invaziile turce asupra teritoriilor kurde, imigrația tot mai mare, izbucnirile extremiste, paradisurile fiscale și egoismul înavuțiților, victoria lui Putin, nemulțumirile din Franța față de Legea muncii, față de dorința de-a privatiza SNCF, stupefacția adusă de noile dovezi în cazul dosarului de fraudă contra lui Sarkozy; că la noi, ce să mai vorbim, cu legea justiției și cu măririri de salariu care nu sînt, de fapt, măriri, cu miniștri nici măcar semidocți etc.), mi s-a părut că Salonul de la Paris a fost un loc al destinderii, al unor întîlniri umane calde, dincolo de interesul pentru carte, dincolo de profesionalismul bine-venit. Da, oamenii se întîlneau, se salutau, se îmbrățișau. Așa că nu doar mi s‑a părut, ci a fost aievea, de-adevăratelea.

În ce privește vînzările, ele au fost cel puțin mulțumitoare, chiar și editurile mai mici au fost mulțumite (Éditions Le Murmure, Cheyne) și standurile străine (cel al Wallonie Bruxelles, cel al României, de exemplu). Asta la un sondaj cît se poate de sumar și de pe fugă, căci timpul nu mi-a permis mai mult. În orice caz, mi-a făcut o mare plăcere să trec de la un stand la altul, să văd noutățile, să simt această atmosferă efervescentă, vie, caldă.

Magazine littéraire: „standul României, cel mai frumos“

Standul României de la Salonul de Carte de la Paris a fost unul frumos rostuit, cu un de­sign atrăgător, tapetat cu poze celebre, printre care și cea făcută de Louis Monier trioului Cioran, Ionesco și Eliade. Standul a și fost apreciat, iar Magazine littéraire l-a catalogat drept „cel mai frumos stand“ al Salonului de anul acesta. A fost și ceva mai bogat în cărți decît altădată, cu mai multe cărți, în limba română și în traduceri: roman, cărți de artă, monografii istorice, ceva poezie (perpetuă Cenușăreasă) și cărți despre România și români. Aș menționa cîteva dintre ele: 101 livres ardoises & W.Mihuleac, Editions Transignum, 2017, despre care am și scris; Gellu Naum, Calea șarpelui/ La voie du serpent, traducere de Sebastian Reichmann, Éditions Non lieu, 2017; Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi/ L’Été où maman a eu les yeux verts, traducere de Philippe Loubière, Éditions des Syrtes, 2018; Irina Teodorescu, Celui qui comptait être heureux longtemps, Éditions Gaïa, 2017; Diana Adamek, Dulcea poveste a tristului elefant/ La douce histoire du triste élé­phant, traducere de Rodica Baconsky și Alina Pelea, Éditions „Rafael de Surtis“, 2017; Bogdan Costin, Un plan mortel, traducere de Florica Courriol, Éditions Autre­ment, 2018; Cătălin Pavel, Aproape a șaptea parte din lume/ La septième partie du monde, traducere de Florica Courriol, Éditions Non Lieu; Lucian Blaga, Pașii profetului/ Les pas du prophète, traducere de Jean Poncet, Editura Școala Ardeleană & Éditeur Jacques André, Radu Bata, Survivre malgré le bonheur, Éditeur Jacques André, 2018; Horia Ursu, Le siège de Vienne, traducere de Florica Courriol, Éditions XENIA, 2018; Marin Mincu, Le journal de Dracula, traducere de Dominique Ilea, Éditions XENIA, 2017; Bogdan Teodorescu, Le dictateur qui ne voulait pas mourir, traducere de Jean-Louis Courriol, Éditions Agullo, 2018; Louis Monier & Basarab Nicolescu, Les Roumains de Paris, Éditions Michel de Maule, 2017; Correspondance Brancusi-Duchamp, Éditions Diletca, 2017; Brancusi et Marthe – ou L’histoire d’amour entre Tantan et Tonton, Éditions Fage, 2017, corespondență adunată și publicată de Doina Lemny; George Banu, Les Portes au coeur de l’intime, Éditions Arléa, 2016, versiune în limba română publicată de Nemira și ICR, 2017; Savatie Baștovoi, Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat/Les Enseignements d’une ex-prostituée à son fils handicapé, traducere de Laure Hinckel, Éditions Jacqueline Chambon; Isabelle Scherer, La fuite des poulets roumains, Éditions Librinova, 2017.

Corespondența lui Brâncuși

Prima masă rotundă la care am aterizat a fost cea despre cărțile de corespondență ale lui Brâncuși: Correspondance Brancusi-Duchamp și Brancusi & Marthe – ou L’histoire d’amour entre Tantan et Tonton, corespondență adunată și publicată de Doina Lemny. George Banu și Colin Lemoine (conservator la Muzeul Bourdelle, istoric și critic de artă, scriitor și colaborator al revistei Oeil) au prezentat cele două cărți. După George Banu, ele sînt inedite, foarte interesante, dar foarte diferite. În timp ce corespondența cu Duchamp este telegrafică, centrată pe lucruri practice, precum pregătirea expoziției de la New York, din 1926, la Brummer Gallery, ecourile critice și de public, precum și vînzările de opere, corespondența amoroasă cu Marthe Lebherz, tînăra dansatoare elvețiană, este, dincolo de chestiunile administrative (Marthe îi era și secretară), una foarte delicată și pasională totodată. „Doina Lemny a reunit această corespondență cu o răbdare de arheolog, de furnică, de detectiv“, remarca George Banu. Cele două cărți oferă două chipuri diferite ale lui Brâncuși. Correspondance Brancusi – Duchamp este mărturia unei prietenii dincolo de firi și de perspective artistice diferite. Duchamp îi deschide piața de artă americană lui Brâncuși și îl susține pe toată perioada cît se află la New York pentru expoziția de la Brummer Gallery. George Banu se arăta uimit de stilul telegrafic dintre cei doi și de faptul că nu vorbesc decît despre

bussines. Dar tot el recunoaște că și asta e o dovadă de mare afec­țiune pentru operele lui Brâncuși. În plus, cuvintele de afecțiune nu lipsesc între acești Maurice-Morice, cum își spun ei complice. După George Banu, Brâncuși ar fi un personaj diferit în corespondența cu Marthe, față de cel din corespondența cu Marcel Duchamp. E drept că Brâncuși e mai volubil în scrisorile trimise Marthei și scrie într‑o franceză îngrijită, față de cea cu totul neglijentă din telegramele trimise lui Duchamp. Dar trebuie ținut cont și de suportul corespondenței: telegramele, pneumaticele sînt prin natura lor concise. Dar din scrisorile lui Duchamp nu lipsesc niciodată afecțiunea și grija pentru Brâncuși, remarcă atît George Banu, cît și Doina Lemny. Corespon­dența cu Marthe scoate la iveală un Brâncuși seducător, fascinant, tandru, pe alocuri chiar gelos. Colin Lemoine remarcă și el afecțiunea pentru Brâncuși, care se desprinde din corespondența cu Marcel Duchamp, precum și dragostea fascinantă a Mathei Lebherz. Criticul de artă observa că aceste telegrame lasă să se întrevadă o relație de prietenie, dincolo de detaliile practice, economice. Cît despre stil, Lemoine observă pe bună dreptate că telegramele lui Duchamp devin uneori mici haikuuri. După Colin Lemoine, chipurile lui Brâncuși din aceste corespondențe sînt complementare, nu complet diferite.

„Uși-spațiu sacru“

Marie-Noëlle Semet, de la Sorbonne Paris IV, a prezentat cartea lui George Banu, Les Portes au coeur de l’intime, remarcînd ingeniozitatea în surprinderea rolului jucat de uși în pictură, precum și comentariul fin al autorului. E vorba de un evantai de uși percepute subiectiv, cu proiecții diverse, mentale și afective, care merg de la sentimentul de protecție la cel de mister, de spaimă, de la fantasmă și transgresie la seducție, spionare. Ușile sînt inventariate atent: de la ușile lui Rembrandt, Hooch, Vermeer la cele ale lui Magritte, Delvaux, Dali, ușile sînt toposuri: „uși unde se leagă pasiuni“, care arată, dezvăluie o intimitate, care surprind destine, „uși-spațiu sacru “, precum cel al Bunei-Vestiri. Uși închise, întredeschise, deschise, praguri de uși cu o mulțime de semnificații, care dezvăluie perspective mental-afective și artistice asupra lumii.

Apoi, în aceeași zi de duminică, 18 martie, a urmat prezentarea cărții lui Gabriel Badea‑Păun (doctor în istoria artei al Universită­ții Paris IV, Sorbona, 2005): De la palatul domnesc de pe Podul Mogoșoaiei la Palatul Regal de pe Calea Victoriei (Corint Publishing Group, 2017), în prezența autorului, a lui Adrian Cioroianu și a editoarei Ana Antonescu. Istoricul de artă a căutat cu pasiune, în arhive, detalii istorice, biografice, arhitecturale, decorative, pentru a scrie istoria Palatului regal din centrul Bucureștiului și a-i reda farmecul și atmosfera interioară. Printre acestea, de exemplu, se numără și fotografiile salonului Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Documentele sînt din Arhivele Naționale ale României și din Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Cartea-album este împănată și cu fotografiile lui Carol Popp de Szathmari (pictorul și fotograful Curții), precum și cu fotografiile lui Franz Mandy. Apar furnizori precum ebenistul Martin Stohr, principalul furnizor al Curții pentru trei decenii. Sînt informații bogate despre construc­ția (sub influența franceză a lui Paul Gottereau) și reconstrucția palatului după incendiu, sub îndrumarea arhitectului Nicolae Nenciulescu.

Nota succintă a editorilor este convingătoare: „Grație unei bogate iconografii constituite din imagini mai puțin cunoscute sau inedite și a unei minuțioase documentații în Arhivele Naționale privilegiind arhitectura și artele decorative, sînt evocați mai bine de o sută de ani din zbuciumata istorie bicentenară a palatului care, de la casa neoclasică a lui Dinicu Golescu de pe Podul Mogoșoaiei, devenită Curte Domnească sub Alexandru Dimitrie Ghica și reședință a domnitorilor Alexandru Ioan Cuza și Carol I, la eclecticul edificiu din Calea Victoriei al regilor Carol I și Ferdinand I și la cel Art déco din vremea lui Carol al II-lea și Mihai I, a reprezentat centrul puterii politice românești“. La fel de convingător s-a dovedit a fi și autorul în prezentarea cărții sale, însoțită de proiecții ale unor imagini de arhivă.

Tranziția în Republica Moldova, fuga din România ceaușistă

Seara a continuat cu masa rotundă în jurul a două cărți Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat/Les En­seignements d’une ex-prostituée à son fils handicapé de Savatie Baștovoi, traducere de Laure Hinckel, și La fuite des poulets roumains de Isabelle Scherer. Cristina Hermeziu a ținut să-i mulțumească traducătoarei Laure Hinckel, invitată și ea la masa rotundă, pentru munca pasionantă și constantă de traducere a autorilor români, de la Mircea Căr­tărescu la Dan Lungu, la Savatie Baștovoi. Apoi a conturat succint universurile celor două cărți: cea a lui Savatie Baștovoi – un autor controversat, criticat deseori pentru afirmaţiile sale împotriva Uniunii Europene – , care surprinde perioada de tranziție din Republica Moldova, din anii 1990, și cea a lui Isabelle Scherer, un roman făcut după interviurile culese de la refugiați români în Franța, în perioada dinainte de căderea lui Ceaușescu. Cristina Hermeziu remarca stilul diferit al romanului lui Baștovoi, Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat, față de Iepurii nu mor, și anume aspectul social, realist, mult mai pregnant. Savatie Baștovoi a mărturisit că nu a vrut să scrie un „roman violent“, cum a fost catalogat în presa franceză: „Violența face, însă, parte din această realitate pe care o descriu. Dimpotrivă, am evitat să insist pe latura agresivă, pe latura care poate oripila un cititor neobișnuit cu realitatea noastră. În acest sens, am urmat tradițiile iconografilor ortodocși, care atunci cînd surprind scene de tortură a mucenicilor o fac într-o manieră dincolo de emoție, ca să nu agreseze privitorul. Am vrut pur și simplu să scriu despre universul oamenilor respinși. Am vrut să surprind acest univers în toată gama sentimentului, în cazul romanului, e vorba de copiii dintr-un orfelinat. Am o experiență de 35 de ani de comunicare cu acești copii respinși, despre care se vorbește mult, dar care nu sînt înțeleși așa cum trebuie. N‑am făcut un demers justițiar, civic, am scris doar un roman. Nu am vrut neapărat să spun cît de rău e în Moldova, pentru că asta se poate întîmpla și prin alte părți ale lumii. De aceea, vreau să mă plasez de la bun început dincolo de o critică socială, politică. Nu am vrut să îndrept niște lucruri, pentru simplul motiv că acestea nu mai pot fi îndreptate. Atunci cînd eu am terminat de scris acest roman, centrele, casele de copii handicapați cu probleme grave au dispărut din Republica Moldova. Din 2015, în Republica Moldova nu mai există orfelinate în care să se afle copii ținuți în condițiile descrise în romanul meu. Au fost 32 de astfel de orfelinate. Eu am vizitat două dintre ele. Ceea ce scriu în acest roman exprimă o realitate și cel puțin două dintre personaje au fost cunoscute de către mine. Povestea mortului Nicolae este reală și am auzit-o într-o dimineață la mînăstire. Ceea ce am făcut eu a fost să restabilesc, la fel ca geologii […] o poveste posibilă a acestui copil mort […] în orfelinat, uitat de toți. M‑am gîndit că acel copil ar fi vrut în acele clipe să-și povestească viața. În acest roman, i-am dat această șansă.“

Cartea lui Isabelle Scherer pornește de la mărturiile celor ce-au fugit din România ceaușistă, înainte de cădere a regimului, mai ales tineri. Autoarea știa cît de drastic era regimul, dar nu credea că el își poate extinde controlul asupra copillor. De exemplu, în fragmentul citit, un băiat de muncitori sărmani este anchetat pentru că și-a construit un skatebord. Desigur, a primit reviste capitaliste de undeva, reviste incriminante pe vremea aceea, altfel cum? – asta este ferma convingere a milițianului. În ciuda faptului că băiatul mărturisește onest că și-a inventat singur skatebordul, ofițerul de miliție continuă să-l ancheteze, cu neîncredere vădită. Un fragment SF dintr-un regim real, pe care Isabelle Scherer ni-l readuce aminte în acest roman-mărturie.

Felix Nicolau remarca faptul că, în cazul celor două romane, nu e vorba despre a plimba o oglindă sthendhaliană pe un drum, ci de viziuni scritoricești personale, cu un stil propriu, suplu, dar cu duritatea aferentă poveștilor din timpul comunismului sau după comunismul sovietic, dintr-o lume totalitară, și alta postotalitară. Cele două romane oferă o imagine complementară, cu tot tragismul ei.

Față de stilul candid-poetic al primului roman, Cristina Hermeziu observa o schimbare destul de mare: stilul devine mai clasic, mai rece. Savatie Baștovoi mărturisește că nu e vorba de o schimbare voită, ci de „o adaptare a stilului la tematică, la atmosferă. Este un roman care surprinde niște realități sociale și politice, iar presa, printr-un post de televiziune, devine personaj important în roman. Televiziunea este prezentă în roman așa cum apare ea în fantasmagoria, în imaginarul colectiv românesc din Moldova. Televiziunea este cea care află despre un mort și-l arată la televizor, înainte ca el să moară. De aceea, administrația orfelinatului, pusă în fața decesului unui copil, intră în panică, închide ușile și bagă mortul în frigider. Există pasaje întregi care surprind reportajele de tipul protv scris legat, așa că stilistica jurnalistică e la locul ei și are rolul de personaj. În schimb, atunci cînd vorbesc despre universul copiilor, de visele lor, sigur că stilistica aduce aminte de primul meu roman. Este un univers al inocenței, iar limbajul este cel al inocenței, adică al poeziei. Mortul din frigider are amintiri, și aceste amintiri sînt despre ziua în care a prins el raci cu Aliona, cînd își imagina ce s-ar întîmpla dacă ei doi ar fi în Africa, cum ar prinde un leu pe care să-l călărească. […] Așa că nu putem vorbi despre o abandonare sau o schimbare de stil, ci despre o potrivire a ritmului la specificul romanului“.

Cristina Hermeziu observa că, în ceea ce‑o privește pe Isabelle Scherer, stilul e aproape cinematografic. Mărturille culese sînt dure, explică autoarea, așa că n-am vrut să cad în patos, ci să rămîn fidelă stărilor de spirit ale tinerilor întîlniți. Dorința mea a fost să traversez cu ei, cu acești tineri veniți în Franța în anii 1980, aceste încercări.

Cristina Hermeziu a ținut să atragă aten­ția că există și un umor tipic românesc, cam negru, în aceste două cărți. Isabelle Scherer observa și ea în romanul lui Baștovoi tandrețe, ironie, umor. Iar Laure Hinkel a precizat faptul că acest amestec de umor, tandrețe și ironie se vede și în romanele lui Dan Lungu, dincolo de aspectele și temele social-politice grave din aceste romane.

Traducătorii: și agenții literari

Următoarea zi a fost, ca de obicei, ziua profesională, a întîlnirilor dintre editori, librari și alți profesioniști ai cărții. Dezbateri despre fonduri, promovare, difuzare etc. Iar la standul României ar fi trebuit să aibă loc o întîlnire între editorii români și cei străini. Numai că a fost mai mult o întîlnire între traducători de limba franceză (Florica și Jean-Louis Courriol, Jan H. Myskin, Bogdan Ghiu), reprezentantul ICR Bogdan Popescu și editoarele române Silvia Colfescu și Ana Antonescu. A fost o întîlnire mai degrabă de prezentare a unei activități și de schimb de experiență bine‑venită. Poate pentru a atrage editorii, e mai bine să se facă un catalog cu extrase din operele autorilor în franceză, poate și o lectură publică a extraselor. Dar în nici un caz în ziua profesională, cînd sînt atîtea dezbateri și întîlniri. Oricum, mă bucur să văd că Institutul Cultural Român își ține traducătorii aproape, pentru că ei sînt dintre cei mai buni ambasadori ai literaturii române, ba chiar și buni agenți literari, care găsesc ei înșiși edituri pentru a publica traducerile din literatura română.

Colin Lemoine, Doina Lemny şi George Banu

În tot acest timp, Le Salon de l’Autre Livre (salonul editorilor independenți, 250 la număr), amplasat de data aceasta la Palais de la Femme, a beneficiat și el de numeroase evenimente, precum și de mușterii. Aici, au avut loc și lecturi, și dedicații, și performance. Ar fi trebuit să se lanseze și zmeie poetice, evident cu poeme despre zmeie, printre care și unul cu un poem al meu, dar vremea iernatică n‑a fost prielnică. Ce vă povestesc despre Le Salon de l’Autre Livre e o cronichetă la mîna a doua, făcută din citite și după zisele unor prieteni, precum Françoise Favretto, Jean Esponde și Jan H. Mysjkin (poeți, editori, traducători de încredere), că n-aveam cum să fiu în două locuri deodată.

Ziua următoare, cu ocazia celebrării Zilei Internaționale a Francofoniei, la Athénée Théâtre Louis-Jouvet, s-au acordat Premiile de excelență pentru Arte și Cultură. Institutul Cultural Român a acordat distincții onorifice pentru răspîndirea internațională a valorilor culturale române și ale francofoniei. Printre cei distinși se numără Vlad Cosma, Viorica Cortez, George Banu, Louis Monier, Doina Lemny, Dana Ciocârlie, Jean-Yves Conrad, Vasili Șirli și Jacques-François L’Oiseleur des Longchamps. Apoi a avut loc spectacolul Voyage en francophonie, cu pianista Dana Ciocârlie, cu actorul Nicolas Vaude și corul Mikrokosmos, condus de Loïc Pierre. Spectacolul a fost organizat de Insitutul Cultural Român, în parteneriat cu Ambasada României la Paris, sub înaltul patronaj al Secretarei Generale a Francofoniei, doamna Michaëlle Jean. A fost un spectacol inedit, reușit, pe texte de Samuel Beckett, Emil Cioran, Eugène Ionesco, Jules Laforgue, Jean Cocteau, Gherasim Luca, Arthur Rimbaud, Léopold Sédar Senghor, alternate sau mixa­te cu muzica lui Claude Debussy, Györgi Ligeti, Meredith Monk, Serghei Rahmaninov, Veljo Tormis, Paul Constantinescu, Robert Shumann. Un spectacol conceput ca un ansamblu poetico-muzical-teatral armonios. Și cu o revelație pentru mine, cea a corului Mikrokosmos, un cor minunat, cu o creație originală, cu fine și multiple modulații ale vocilor, care aduce arta corală în contemporaneitate, într-un mod pe cît de inedit, pe atît de firesc.

O seară frumoasă de încheiere a celor două zile de maraton cultural la Paris.

https://www.observatorcultural.ro/articol/doua-zile-de-maraton-cultural-la-paris/