compozitor, muzicolog, profesor român, membru corespondent (martie 1991) al Academiei Române
Şi-a realizat studiile superioare la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj (1926-1930, secţia pedagogie; 1926-1932, secţia pian; 1930-1936, secţia compoziţie), unde i-a avut printre profesori pe Ecaterina Fotino-Negru (pian) şi Marţian Negrea (compoziţie). A urmat specializări în Italia, la Roma, la Academia Santa Cecilia (1936-1938) - cu Ildebrando Pizetti (compoziţie) şi Alfredo Casella (pian) - şi, în paralel, la Pontificio Istituto di Musica Sacra (1936-1938), pentru muzică sacră, compoziţie religioasă şi orgă. A fost profesor de muzică la Blaj (1932-1943), apoi asistent-corepetitor la Conservatorul de muzică şi artă dramatică Cluj-Timişoara (1943-1944, în timpul cedării Ardealului). După război devine secretar artistic al Filarmonicii "Ardealul" din Cluj (1945-1949). Încapând din anul 1947 a fost profesor de teorie-solfegiu-dictat, armonie, contrapunct, fugă, forme şi compoziţie la Conservatorul G. Dima din Cluj (până în 1973), a deţinut şi funcţia de rector din 1962 până în 1965 iar din 1973 până în 1991 a activat ca profesor-consultant. Între anii 1971 şi 1974 a condus Filarmonica de Stat din Cluj.
A obţinut titlul de doctor în muzicologie (Roma, 1938) la Institutul Pontifical pentru Musică Sacră, cu tema "Transcrierea şi comentarea unor lucrări de tinereţe, necunoscute, semnate de G. Fr. Anerio". Fiind întâiul român cu acest titlu academic, i se încredinţează, începând din anul 1970 - pentru prima dată în România - conducerea ştiinţifică a doctoratului în stilistică muzicală. A fost membru al Academiei de ştiinţe sociale şi politice (1970-1989) şi membru corespondent al Academiei Române (martie 1991).
Activitatea sa creatoare a fost recompensată cu numeroase distincţii: premiul al II-lea de compoziţie "George Enescu" (1940); premiul "Robert Cremer" (1943); Premiul de Stat (1953, 1955); premiul "George Enescu" al Academiei Române (1974); în 1957 titlul de Maestru Emerit al Artei; premii ale Uniunii compozitorilor (1973, 1976, 1978 şi 1983 - marele premiu). În cele trei perioade de creaţie ale lui Sigismund Toduţă se disting tendinţele de apropiere şi contopire ale intonaţiilor religioase gregoriene şi bizantine cu cele folclorice (româneşti) şi de aplicare a lor pe trunchiul marilor forme ale muzicii europene. Sunt prezente elemente ale unor orientări neorenascentiste şi neobaroce (în prima perioadă de creaţie); pentru ultima perioadă este caracteristică orientarea spre eterofonie şi spre un modalism intens cromatizat. Se remarcă un stil elaborativ, de natură simfonică, şi tendinţa spre articularea polifonică. Sigismund Toduţă are o evidentă înclinaţie spre cultivarea formelor mari, fără a exclude miniatura instrumentală, vocală sau corală. Este primul compozitor român care, după George Enescu şi Paul Constantinescu, ajunge la un adevărat stil personal.
Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Sigismund Toduţă se numără:
• Variaţiuni simfonice pentru orchestră mare (1940)
• Concertul (nr.1) pentru pian şi orchestră (1943)
• 4 Intabulaturi pentru lăută de Valentin Greff Bakfark, transcriere pentru orchestră de coarde (1950)
• Divertisment pentru orchestră de coarde (1951)
• Concertul nr.1 pentru orchestră de coarde (1951)
• Cvartet de coarde (1936)
• Preludiu pentru pian
• Liturghia (nr.1) Sf. Ioan Gură-de-Aur pentru cor mixt (1937)
• Psalm 23 pentru cor mixt (1937)
• 2 Coruri pentru voci egale versuri Ana Blandiana (1989-90)
• 14 Lieduri - pentru voce şi pian, versuri Lucian Blaga (1984)
Surse:
http://www.sigismundtoduta.org/ro/home_ro.php
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sigismund_Todu%C5%A3%C4%83
