Expoziţie de fotografie
JOC DUMINICAL ÎN MARAMUREŞ
Autor: Florin Liviu Stefan
De la a doua conflagraţie mondială şi până la căderea regimului totalitar, frontierele „insulei de latinitate din Estul Europei" au rămas quasi-impenetrabile. În afara scurtei liberalizări dintre 1964-1971 (când claustrarea fu parţial suspendată), cetăţenii României au fost privaţi de dreptul elementar la libera circulaţie. Pentru întreaga societate, dar cu precădere pentru intelectuali, această politică izolaţionistă a avut efecte catastrofale. Generaţii succesive de spirite creative s'au stins, între fruntariile din sârmă ghimpată ale ţării unde se născuseră.
Printre întâii beneficiari ai eliberării din 22 decembrie 1989 s'au numărat junii studioşi. Ei au recepţionat, în doze masive, ceea ce antecesorilor li se refuzase în mod arbitrar: libertatea de expresie, accesul la informare, oportunităţi de studii, structuri universitare tot mai diversificate, burse, subvenţii, invitaţii în străinătate... Autorul expoziţiei Joc duminical în Maramureş, Florin Liviu Ştefan, este un tipic reprezentant al acestei generaţii privilegiate. Spre onoarea lui, condiţia de alintat al soartei nu i-a alterat puterea de muncă. Ani de zile, F.L.Ş. a bântuit prin străinătate, în calitate de tânăr şi talentat pictor, dar şi ca lector la Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj, unde a fost angajat – la catedra de pictură – imediat după absolvire. Născut la începutul anilor 1970, el devine spre finele secolului trecut unul dintre cei mai promiţători mânuitori ai penelului din România. Adept al interferenţelor dintre arte, Florin Liviu se manifestă şi ca lider al grupului coral Colindătorii de Cluj, activează în domeniul manageriatului artistic, iar după anul 2000 se afirmă şi ca artist fotograf.
Fotografiile reunite în expoziţia Joc duminical în Maramureş sunt realizate în zona omonimă, situată în nordul Transilvaniei (provincie istorică cu statut de leagăn al naţiunii române). În enclava maramureşană se perpetuează în mod miraculos, până în zilele noastre, un tezaur inestimabil de ceremonii, ritualuri, obiceiuri, manifestări muzical-coreografice, cu rădăcini profunde şi misterioase. Sonorităţile şi ritmurile cântecelor şi dansurilor din acel mirific teritoriu evocă o ancestralitate pre-romană, lăsând să se întrevadă înrudiri cu manifestări similare de sorginte celtică. Asemenea trăsături nu pot trece neobservate într'o ţară precum Portugalia, ale cărei provincii septentrionale (la fel ca şi teritoriul Galiciei, din nord-vestul Spaniei) conservă viguroase tradiţii celto-iberice.
Originar din Baia Mare, capitala districtului Maramureş, Florin Liviu Ştefan şi-a propus, prin aceaste lucrări, o revenire la origini. A ales ca moment specific o duminică de toamnă, cu cer înnourat, dintr'un sat maramureşean (Hoteni, poate nu întâmplător locul unde trăiesc membrii grupului Iza, cunoscut deja publicului portughez prin demersurile Institutului Cultural Român). Conform mărturisiri artistului însuşi: „Jocul satului (sau jocul duminical) reprezenta pentru locuitorii spaţiului nordic al Maramureşului un eveniment tipic, în fiecare după-amiază de sărbătoare, după finalul serviciul religios oficiat în biserica satului. Duminical, câteva familii răspundeau de organizarea jocului, ce urma să se desfăşoare într'un loc special amenajat: un fel de pavilion circular, cu podele şi acoperiş lemn, menit să-i protejeze pe participanţi de ploaie sau soare excesiv. Muzicanţii (doar 3 până la 5 instrumentişti) cântau undeva la mijloc, înconjuraţi de cei care intrau în joc. La ieşirea din biserică, înainte de începerea jocului, toţi participanţii erau serviţi cu mâncare şi băutură, preparate din timp de către femei. Frumuseţea evenimentului consta în comuniunea pe care o crea între generaţii: tinerii protagonişti ai dansului aveau ocazia să se cunoască mai bine; părinţii şi bătrânii urmăreau cu interes ce avea să se întâmple cu odraslele lor, iar copiii, costumaţi şi ei sărbătoreşte, priveau visând că într'o bună zi vor ajunge ei în centrul atenţiei. Ceremonia, cu desfăşurarea ei ritualizată de-a lungul timpului, contribuie încă şi astăzi la menţinerea solidarităţii micilor comunităţi rurale."
Fotograful documentează – cu un ochi complice şi cu vizibilă implicare nostalgică – adevărate „relicve vii" ale unei spiritualităţi transmise organic, de la o generaţie la alta. Din imagini transpare o atmosferă realmente contaminantă, îmbibată de convivialitate, bonomie şi humor. De fapt, vizitatorii expoziţiei sunt invitaţi să participe, aproape tangibil, la realitatea poliedrică a sărbătorii: muzici, dansuri şi costume moştenite peste secole; oamenii satului primindu-i cu generozitate pe oaspeţi; copiii, tinerii, adulţii şi bătrânii rămaşi fideli vatrei milenare – pe scurt, o celebrare a unor virtuţi ancestrale, a căror salvgardare ar merita să ne preocupe!
Dr. Virgil Mihaiu
director ICR Lisabona
