Între 10 şi 14 septembrie au avut loc Zilele Culturii Române la Berna – eveniment organizat de Institutul Cultural Român din Berlin (Cristina Hoffman, director, Claudiu Florian, director adjunct şi echipa ICR Berlin) în colaborare cu Ambasada României în Confederaţia Elveţiană. La invitaţia Institutului Cultural Român, am putut participa la primele două zile ale manifestării româneşti din capitala elveţiană (11 şi 12 septembrie). Programul manifestării – aşa cum era prezentat în pliantul ilustrat cu un urs simbolic (simbolul Bernei, oraşul ce poartă – conform legendei – numele ursului, primul animal ieşit în cale la vînătoare întemeietorului său, Berchthold al V-lea, la sfîrşitul secolului al XII-lea) – a propus publicului elveţian expoziţii, concerte, proiecţii de film şi teatru de stradă cu statui vivante, care să pună în evidenţă aspecte variate a ceea ce înseamnă astăzi cultura română. E vorba de imagini identitare transpuse într-un context actual, postmodern, adaptate şi stilizate pentru a stîrni interesul unui public internaţional – cum au încercat s-o facă expoziţia Măiastra – Povestea nespusă a iei (realizată în urma unui parteneriat între Galeria Galateca, Institutul Cultural Roman şi Muzeul Horniman din Londra) sau Cvartetul Bălănescu, fondat de compozitorul şi violonistul de origine română Alexander Bălănescu, care a prezentat publicului mai multe piese de pe albumele Luminitza Suite (1994), Music for Il Partigiano Johnny (2000) şiMaria T (2005) (piese inspirate din folclorul românesc).
Ia ca simbol identitar
În cadrul unei mici parade a iei pe străzile din Berna, participanţii au împărţit flyere, atrăgînd atenţia trecătorilor asupra programului românesc propus de ICR. Expoziţia vernisată pe 11 septembrie (şi deschisă pînă pe 13 septembrie la Forumul Yehudi Menuhin) a adus în centrul atenţiei ia ca simbol identitar şi ca obiect de artă. Ea a prezentat o selecţie de ii de patrimoniu, alături de fotografiile de arhivă ale reginei Maria în veşmînt tradiţional românesc şi de o serie de 200 de fotografii din perioada interbelică, din colecţia britanicei Beryl de Zoete, precum şi de fragmente din texte antropologice şi etnografice care au oferit indicii despre simbolurile reprezentate de motivele brodate pe iile româneşti. Vernisajul expoziţiei a fost, aşadar, urmat de concertul susţinut de Cvartetul Bălănescu, la care au participat Anca-Elena Opriş, ambasadorul României, alături de Ryuhei Maeda, ambasadorul Japoniei în Confederaţia Elveţiană (am remarcat-o pe soţia lui, într-un frumos chimonou tradiţional) şi de Charalambos Gerassimos Manessis, ambasadorul Greciei în Confederaţia Elveţiană.
Vernisajul expoziţiei Măiastra – Povestea nespusă a iei
În seara de deschidere, 10 septembrie, a avut loc – la cinematograful CineMovie 1 – proiecţia filmului La limita de jos a cerului, în regia lui Igor Cobileanski (2013), film selectat în competiţiile oficiale ale mai multor festivaluri europene (Locarno, Karlovy Vary, Varşovia, Kiev şi Cottbus). Înaintea proiecţiei au luat cuvîntul Anca-Elena Opriş, ambasadorul României în Confederaţia Elveţiană, Ioana Drăgan, director al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate (Institutul Cultural Român Bucureşti), şi Cristina Hoffman, directorul Institutului Cultural Român din Berlin. Trebuie spus că echipa ICR Berlin – în colaborare cu Ambasada României în Elveţia şi ICR Bucureşti – a lucrat foarte bine pentru organizarea acestor Zile culturale: manifestarea a fost anunţată în presa elveţiană şi a avut public, iar selecţia evenimentelor a ţinut cont, pe de o parte, de diversitate (a temelor şi a imaginilor despre România propuse), iar pe de alta, de calitatea lor – filme premiate şi/sau selectate la multe festivaluri, scriitori români cu o imagine cunoscută în străinătate, aşa cum sînt cei doi invitaţi de la această primă ediţie, Ana Blandiana şi Marius Daniel Popescu, ultimul debutat şi afirmat în Elveţia, cu romanul scris în franceză La Symphonie du loup (José Corti, 2007; Premiul Robert Walser, 2008)/ Simfonia lupului; Humanitas, 2008, traducere de Emanoil Marcu). De altfel – şi voi reveni – întîlnirea cu cei doi scriitori de vîrste şi experienţe româneşti diferite a constituit, în ce mă priveşte, „piesa de rezistenţă“ a Zilelor Culturale Româneşti la Berna.
Filme premiate şi selectate la multe festivaluri
Cu un scenariu semnat de Igor Cobileanski şi Corneliu Porumboiu, filmul care a deschis manifestarea românească de la Berna, La limita de jos a cerului, a obţinut Premiul criticii internaţionale – FIPRESCI la Festivalul Internaţional de Film de la Cottbus (Germania) pentru „extraordinara reuşită a unui regizor aflat la început“. Pe mine m-a impresionat în special forţa actorilor, tinerii Igor Babiac şi Sergiu Voloc, dar şi a mai experimentatului Igor Caras-Romanov. În ciuda unui realism împins la limita extremă a mizerabilismului (ilustrativ, cred, mai degrabă pentru spaţiul basarabean decît pentru cel românesc, în momentul de faţă), filmul are o propensiune către simbolic şi un soi de umor negru, à rebours, care transformă, finalmente, mizerabilismul într-un decor abstract, hiperreal, de distopie. Contrapunctul pentru proiecţiile La limita de jos a cerului şi Crulic – Drumul spre dincolo de Anca Damian (documentar de animaţie, căruia i s-au decernat mai multe premii, printre care Premiul pentru cel mai bun documentar românesc, oferit în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Documentar Astra de la Sibiu; a rulat joi seara, la CineMovie 3) a fost, însă, Love Building, filmul semnat de tînăra regizoare Iulia Rugină, proiectat vineri, pe 12 septembrie, la ABC Kino. Love Building este, aşa cum a declarat Iulia Rugină la discuţia cu publicul, după proiecţie, un film light şi amuzant, făcut să aducă publicul românesc în cinematografe (lucru care, a spus ea, nu se întîmplă foarte des la filmele româneşti). Decontractat şi direct conectat la realităţile sociale actuale, simpatic şi inteligent, filmul tratează despre dragoste şi relaţii de cuplu în lumea românească de astăzi, imaginînd – parodic – povestea unei terapii de grup a cîtorva cupluri amoroase aflate în criză din varii motive (bani, rutină, adulter, lesbiene care evită asumarea publică a orientării lor ş.a.m.d.). Trainerii, însă – şi aici este sarea şi piperul –, jucaţi de singurii actori profesionişti ai filmului, Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă, au ei înşişi probleme de cuplu (unul e imatur, celălalt e singur, iar al treilea e înşelat incestuos de prietenă cu vărul ei). Love Building, o comedie simpatică şi inteligentă – care şi-a propus să fie exact ceea ce este – a adus o binevenită notă de tinereţe, umor şi actualitate socială românească în programul de proiecţii de film al manifestării de la Berna (mai puţin mi-a plăcut scurtmetrajul din deschiderea filmului, pe aceeaşi temă a dragostei, în care doi tineri fani ai Angelei Similea încearcă să se sinucidă, dar se împacă, în cele din urmă, afectaţi de ştirea sinuciderii cîntăreţei lor preferate; scurtmetrajul o aduce pe platoul de filmare chiar pe Angela Similea). Love Building, tineresc şi amuzant, evitînd patetismele temei amoroase, dar apelînd în acelaşi timp la limbajul universal al acestei teme (a dragostei), a fost aplaudat, la final, de publicul elveţian.
Dialog: Ana Blandiana-Marius Daniel Popescu
Am lăsat special pentru final întîlnirea cu scriitorii români Ana Blandiana şi Marius Daniel Popescu, care mi s-a părut cea mai interesantă dintre evenimentele la care am avut ocazia să particip (primele două zile ale manifestării). Ea s-a desfăşurat vineri, 12 septembrie, la Centrul Kulturlokal ONO, în centrul istoric al Bernei. Moderată de Claudiu Florian, directorul adjunct al ICR Berlin, discuţia a adus faţă în faţă doi scriitori de vîrste şi formaţii diferite, dar care vorbesc, de fapt, într-o formă sau alta, despre aceeaşi experienţă a comunismului în cărţile lor. În vreme ce Marius Daniel Popescu a mărturisit că se simte onorat să se afle în compania unei scriitoare care a reprezentat şi pentru el, înainte şi după 1989, o imagine puternică a rezistenţei împotriva comunismului, Ana Blandiana, la rîndul său, a declarat că este o admiratoare a mai tînărului confrate, pe care l-a descoperit în 2008, cînd romanul lui de debut (Premiul Robert Walser 2008) a apărut şi în limba română, la Humanitas. „La români, a spus Marius Daniel Popescu, poezia este precum băncile pentru elveţieni; Banca Naţională a României este Mihai Eminescu – a continuat el analogia – şi ea nu dă niciodată faliment“. În sensul acestei analogii, Marius Daniel Popescu a afirmat, jumătate în glumă şi jumătate în serios, că poemele Anei Blandiana – pe care poeta le-a citit în faţa publicului în limba română (cu traducerea în germană afişată pe ecranul de pe scenă) – sînt nişte „bancomate“. Iar Ana Blandiana i-a replicat, urmînd jocul analogiei, că, în acest caz, el însuşi ar trebui să „depună mai multe acţiuni la băncile româneşti“, fiindcă romanele sale nu sînt suficient de cunoscute în România. Lucru adevărat, şi regretabil, adaug eu, pentru că Marius Daniel Popescu este unul dintre cei mai buni scriitori români la ora actuală (care scrie în franceză şi s-a afirmat în Elveţia). Ca şi pe vremea lui Istrati, a spus Ana Blandiana, scriitorul român trăieşte două vieţi paralele, în ţară, respectiv în străinătate, prin traducerile cărţilor sale, lucru valabil chiar pentru ea însăşi.
În ce-l priveşte pe Marius Daniel Popescu, el a citit în franceză începutul romanului său de debut, Simfonia lupului, în care protagonistul (adolescent) află (vocea naratoare este a bunicului) de moartea subită a tatălui său, pe fundalul unei Românii comuniste, în care tatăl său reprezentase un model de demnitate şi nesupunere la comanda politică. Claudiu Florian, moderatorul evenimentului, a invitat-o apoi pe Ana Blandiana să înfăţişeze publicului elveţian parcursul ei de scriitoare transformată brusc dintr-o – firească – voce individuală într-una colectivă, exponenţială pentru România antedecembristă, dar şi a primilor ani postdecembrişti. Ana Blandiana a declarat că a devenit „exponenţială fără să planifice asta“, dat fiind că, în tinereţe, i-au apărut nişte poezii subversive într-o revistă studenţească, în urma cărora i s-a retras dreptul de a mai publica. Drept urmare, au început să-i apară poezii în regim de samizdat, iar apoi, datorită unor proteste ale scriitorilor români din străinătate, i s-a acordat din nou dreptul de a publica, retras definitiv la sfîrşitul anilor ’80, odată cu apariţia cărţii pentru copii care-l are în centru pe motanul Arpagic, un soi de parodie a lui Ceauşescu. „Lucru care nu a făcut decît să-mi crească acest caracter exponenţial – a declarat scriitoarea; simţeam că nu sînt singură, găseam adeseori flori pe scară, vedeam des o maşină în faţa casei, mă obişnuisem să simt ca o platoşă dragostea celorlalţi; de aceea nici nu am vrut să emigrez“.
Scriitoarea a vorbit apoi de evenimentele postdecembriste, de manipulările politice, de implicarea ei socială, de fondarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet (primul memorial de acest gen din lume, proiect aprobat de Consiliul Europei în 1993). Un laitmotiv care a punctat cumva în surdină discuţia a fost „mîndria de a fi român“. Evocînd o întîmplare din cadrul unei întîlniri cu studenţii masteranzi la Lausanne şi întrebat apoi din sală de unul dintre românii stabiliţi în Elveţia prezenţi la eveniment care ar fi motivul pentru care românii emigraţi ar trebui să fie mîndri de originea lor, Marius Daniel Popescu a tranşat declarînd că trebuie să fii mîndru, întotdeauna, de ceea ce eşti, de originea şi de parcursul tău formator. Iar Ana Blandiana a adăugat că, din păcate, în clipa de faţă, în România, această frază a fost confiscată de discursul electoral (căci sîntem în perioadă electorală).
Sîmbătă şi duminică, Zilele Culturii Române la Berna au continuat cu proiecţia filmului Sînt o babă comunistă de Stere Gulea, a documentarului Bucureşti, unde eşti? de Vlad Petri şi a filmului Experimentul Bucureşti de Tom Wilson. Teatrul Masca a susţinut un spectacol de statui vivante în centrul istoric al Bernei (în Waisenhausplatz), iar trupa Coughy a susţinut un concert de muzică electronică într-un club din capitala Elveţiei. Una peste alta, Zilele Culturii Române la Berna au fost zile foarte agreabile, cu un program variat, care a putut oferi perspective multiple asupra României, iar echipa ICR Berlin a făcut dovada unei organizări foarte bune. Elveţienii din Capitală – un oraş parcă ieşit din timp (din timpul vitezei), cu un ritm al său, liniştit, politicos, impecabil – au avut curiozitatea de a participa la evenimentele româneşti; rămîne de văzut cu ce imagine despre România, dintre multele propuse, au plecat acasă.
Articol: Adina Diniţoiu
Fotografii: ICR/ Alina Cristea
