Dan Munteanu Colán (1944, Şoşdea) este licenţiat în filologie romanicǎ al Universităţii din Bucureşti cu „Diplomǎ de Merit” (1967) şi doctor în filologie romanicǎ al Institutului de Lingvisticǎ din Bucureşti (1981). În 1967, a publicat primul dicţionar român-spaniol din România, elaborat în colaborare cu Constantin Parii. Din anul 2003 este profesor de filologie romanicǎ la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria. A tradus peste cincizeci de opere fundamentale din literatura spaniolǎ şi hispanoamericanǎ, a publicat peste cincizeci de cărţi (lingvisticǎ, criticǎ literarǎ, gramatici, dicţionare şi manuale), sute de studii şi peste şaizeci de recenzii şi note bibliografice pe teme de lingvisticǎ. literare şi de artǎ plasticǎ. Este traducătorul celor două volume de poezie de Ioan Es. Pop publicate în Spania în 2010 de către Editura Baile del Sol: No Exit şi El Ieud sin salida.
***
Totul a început la şase ani, când au hotărât să-l scoată pe micul Porcec pentru prima oară în lume. Era duminică, vară şi în sat era horă. I s-a spus: eşti mare de-acum, mâine-poimâine mergi la şcoală, Porcec, trebuie să-nveţi să dansezi, trebuie să intri-n rând cu lumea. Şi bunica l-a luat de mână şi nu i-a mai dat drumul, hotărâtă să-i facă lui Porcec în acea zi botezul comunităţii. Când au ajuns la căminul cultural, hora începuse. Bunica s-a aşezat pe laviţă, lângă perete, aşa cum stăteau toate femeile în vârstă. Ca şi la biserică, bunica avea şi aici locul ei şi numai al ei, cum trebuiau să aibă toate femeile în vârstă. Alcătuiau, pe margini, un cerc în jurul dansatorilor; de sub năframele lor negre aruncau înspre ei ochi de păsări de pradă. Lăudau ori batjocoreau. Nu le scăpa niciodată nimic. Sau cel puţin aşa a simţit Porcec când s-a aşezat bunica pe laviţă, în rând cu celelalte. El rămăsese în picioare. Prin dreptul lui, dansatorii înfierbântaţi şi zgomotoşi se rostogoleau în trap violent, ridicând după ei praful podelelor ca o cireadă mânată din spate la tăiere. Atunci, teama lui se porni dintr-odată, groasă ca sângele care ţâşneşte pe neaşteptate din nas: dacă bunica-l va împinge în mărăcinişul acela de picioare, îl vor strivi, îl vor da de-a dura ca pe un ghem de cârpe, îl vor face ferfeniţă. Îl putu zări pe vărul său Anchidim avântându-se printre dansatorii cei mari sigur pe pasul lui, ca unul de-al lor. Anchidim avea cu şase-şapte luni mai puţin decât Porcec, dar el deprinsese deja de mult secretul şi voluptatea dansului; pe el nu-l paralizau ochii iscoditori ai femeilor de pe margini, îşi ţinea perechea între palme cu putere, roşu de plăcerea de a se roti şi mândru că era privit. Şi teama lui Porcec spori şi primul lui gând fu să se smulgă de lângă laviţa bunicii şi să fugă. Acum simţea toţi ochii aţintiţi asupra lui, imobili, un ciorchine de ochi din care se scurgeau înspre el valuri de must gros şi lipicios, încleindu-i picioarele. Bunica îl luase iar de mână, acum se afla înăuntrul unei mari păsări de pradă, acum nu mai avea cum scăpa. Şi fetiţele de seama lui îl priveau şi ele mustrător şi toate păreau prea bine ştiutoare într-ale dansului ca să nu-l dispreţuiască pe el, Porcec cel nemişcat, Porcec cel nepriceput. Şi atunci bunica, hotărâtă ca întotdeauna, s-a ridicat de pe laviţă şi l-a împins pe Porcec pe locul ei. S-a dus ţintă la o fetiţă de prin clasa a treia, una, Ica, a luat-o de mână şi a adus-o în faţa lui Porcec. Ica era măruntă, urâţică şi amorfă, mirosea a naftalină şi se mişca greoi. Poate că bunica îi alesese lui Porcec mai mult o victimă decât o parteneră. Voise să-l facă pe Porcec să se simtă stăpân. Trupul lui Porcec a îngheţat. Cămaşa lui Porcec a îngheţat. Sandalele frumoase ale lui Porcec au îngheţat. Ochii l-au înconjurat din toate părţile. Nu mai avea pe unde fugi. Nu-şi putea împinge afară ghemul de câlţi din gâtlej. În loc de asta, ca să semene cu ceilalţi, o luă pe fată şi porni spre mijlocul cercului de dansatori. Să se piardă printre ei. Să se amestece cu ei şi să dispară. Ea îi puse mâinile pe umeri, aşa cum trebuiau să facă fetele. El se agăţă cu mâinile de mijlocul ei, să semene cu bărbaţii. Parcă aşa trebuia început. Aşa, îi făcu semn din ochi, după câţiva paşi, fata. Aşa, prinse Porcec puţin curaj. Pe lângă ei trecură val-vârtej Anchidim şi mica lui pereche. Porcec găsi frumos dansul lui Anchidim, dar în paşii săi proprii — doi la stânga, doi la dreapta —, pe care trebuiau să-i facă toţi începătorii, nu găsi nicio încântare. Şi atunci micul Porcec se hotărî să intre în ritmul vărului său Anchidim, să guste din beţia dansatorului adevărat, să uite de ochii femeilor de pe margini. Îşi luă avânt să se rotească, paşii lui se înmulţiră şi se iuţiră şi Porcec chiar reuşi să se învârtă o dată, ca un dansator adevărat. Dar atunci, mâinile sale uitară de mijlocul fetei, fata se desprinse, se împletici şi căzu. Porcec se mai roti o clipă, de unul singur, apoi se încâlci în ghemul propriilor picioare, sparse cercul de dansatori şi se răsturnă undeva pe sub laviţele de pe margine.
Aşa a eşuat intrarea în lume în pas de dans a lui Porcec. Lumea a râs de el multă vreme, iar el şi-a dat seama că aceea nu mai era humea lui. Porcec a mai încercat de câteva ori de-a lungul anilor să danseze, dar n-a reuşit niciodată să o facă într-adevăr. Adică să uite de sine şi să se piardă în dans. N-a reuşit niciodată să le transmită partenerelor un strop de euforie. Ritmul mişcărilor lui a rămas haotic; micul Porcec, cel de la şase ani, se-mpiedica mereu şi cădea, îngrozit şi rugător, în trupul lui Porcec de-acum. Ani după ani, duminică de duminică, atunci când era horă în sat, Porcec ieşea cu inima strânsă dintre ceilalţi, se retrăgea în veceul public şi îşi aprindea o ţigară. Era singurul lucru pe care-l învăţase de la oamenii mari. În întunericul veceului, Porcec îşi imagina un dans fierbinte şi nemaivăzut, în care el, Porcec, era neîntrecut. În fapt, însă, Porcec n-a dănţuit acest dans niciodată.
În schimb, a învăţat să se ascundă. Să pară că nu se deosebeşte de ceilalţi. Plăcerile lui au devenit singure şi vinovate. A ajuns un adolescent somnambul şi străin. Veselia şi sănătatea celor din jur l-au întunecat cu totul.
A citit cărţi. S-a încăpăţânat să înţeleagă de ce lui, tânărului Porcec şi mai apoi bărbatului Porcec, cu toate încercările de a părea vorbăreţ şi vesel în mijlocul celorlalţi, râsul îi suna răguşit şi vorbăria grotescă. Nimic în el n-a mai avut ritm firesc şi simplitate. Abia în al treizeci şi patrulea an al vieţii sale, Porcec a avut îndrăzneala să se înţeleagă pe deplin. Atunci l-a fulgerat amintirea dansului de la şase ani şi atunci Porcec l-a urât cu putere pe micul Porcec care, la şase ani, ratând primul dans, ratase, pentru toţi Porcecii care aveau să urmeze în acelaşi trup de la şapte la şaptezeci de ani, orice început.
Bunica lui Porcec a murit acum trei ani. Porcec o iubeşte, o urăşte încă şi-o regretă. De-acum nu va mai avea, chiar de-i va reuşi ceva vreodată-n viaţă, cui să arate micile sale triumfuri. N-o să mai aibă niciodată în faţa cui se reabilita.
În ultimii ani, Porcec a început să modeleze, în podul întunecat al casei sale, mâini de ghips. Sunt mâini de diferite mărimi şi expresii. Unele sunt mâini foarte mari şi puternice, parcă ar vrea să prindă în cleştele lor pe vecie mijlocul fetei de la şase ani, să nu-l mai scape. Altele sunt mâini şovăitoare şi subţiri, mâinile lui adevărate. E şi o mână uriaşă, poruncitoare, dreaptă, pedepsitoare, cu unghii mari ca nişte ochi, între mâinile lui de ghips: poate e bunica sau bunul Dumnezeu. Dar între aceste mâini nu e niciuna frumoasă. Toate sunt monstruos de diferite de mâinile oamenilor. Dar asta se poate datora şi întunericului din podul casei sale.
Ioan Es. Pop, "Micul Porcec", No exit.
***
Todo comenzó a los seis años, cuando decidieron sacarle a volar al pequeño Porcec. Era domingo, verano y en el pueblo había fiesta. Le dijeron: ahora ya eres grandecito, dentro de poco irás al cole, Porcec, tienes que aprender a bailar, tienes que estar igual que los demás. Y la abuela le cogió de la mano y no le soltó más, decidida a darle a Porcec aquel día el bautismo de la comunidad. Cuando llegaron a la casa de cultura, el baile ya había comenzado. La abuela se sentó en la banqueta adosada a la pared, como se sentaban todas las mujeres mayores. Igual que en la iglesia, la abuela tenía también aquí su asiento fijo solo suyo, como debían tenerlo todas las mujeres mayores. Formaban, por lo lados, un círculo alrededor de los danzarines; por debajo de sus pañuelos negros lanzaban miradas de aves de rapiña hacia ellos. Elogiaban o se mofaban. Nunca se les escapaba nada. O por lo menos esto fue lo que sintió Porcec cuando su abuela se sentó en la banqueta, al lado de las demás. Él se había quedado de pie. A su altura, los danzarines desencadenados y ruidosos rodaban en un trote violento, levantando el polvo del suelo a su paso como una manada aguijoneada desde atrás hacia el matadero. Entonces, su miedo se soltó de repente, grueso como la sangre que sale bruscamente por la nariz; y si la abuela le empujaría en aquella maraña de pies, le aplastarían, le harían rodar como una pelota de trapo, le harían trizas. Logró ver a su primo Anchidim lanzándose entre los danzarines adultos con pasos seguros, como uno de ellos. Anchidim tenía seis o siete meses menos que Porcec, pero había descubierto ya el secreto y el deleite del baile; a él no le paralizaban las miradas escudriñadoras de las mujeres de los lados, tenía a su pareja fuertemente agarrada con sus manos, colorado por el placer de dar vueltas y orgulloso porque la gente le estaba mirando. Y el miedo de Porcec creció y su primer impulso fue desprenderse de la banqueta de la abuela y huir. Ahora sentía todos los ojos clavados en él, inmóviles, un racimo de ojos del cual chorreaban hacia él olas de mosto denso y pegajoso, pegándole los pies al suelo. La abuela le había cogido de nuevo de la mano, ahora estaba dentro de una gran ave de rapiña, ahora ya no había modo de escapar. Y las chicas de su edad le miraban también reprobadoras y todas parecían muy buenas bailarinas y le despreciaban a él, Porcec el inmóvil, Porcec el pipíolo. Y entonces la abuela, decidida como siempre, se levantó de la banqueta y le empujó a Porcec a sentarse en su lugar. Se fue directa a una chiquilla del tercero, una llamada Ica, la cogió de la mano y la trajo delante de Porcec. Ica era menudita, feucha y amorfa, olía a naftalina y se movía pesadamente. Quizá la abuela había elegido para Porcec más bien una víctima que una pareja. Había querido que Porcec se sintiera el dueño. El cuerpo de Porcec se convirtió en hielo. La camisa de Porcec se convirtió en hielo. Las bonitas sandalias de Porcec se convirtieron en hielo. Las miradas le rodearon por completo. Ya no podía escapar. No podía eructar la pelota de trapo de su garganta. En vez de hacer todo esto, para parecerse a los demás, tomó la mano de la chiquilla y se dirigió hacia el centro del círculo de danzarines. A perderse entre ellos. A mezclarse con ellos y desaparecer. Ella le puso las manos en los hombros, como tenían que hacer las muchachas. Él la agarró con sus manos por la cintura, para parecerse a los hombres. Parece que así hay que comenzar. Así, aprobó con la mirada, después de unos pasos, la muchacha. Así, Porcec cobró un poco de valor. A su lado pasaron en un torbellino Anchidim y su menuda pareja. A Porcec le pareció bonita la manera de bailar de Anchidim, pero en sus propios pasos – dos a la izquierda, dos a la derecha –, como tenían que bailar todos los novatos no encontraba ningún encanto. Y entonces, el pequeño Porcec decidió seguir el ritmo de su primo Anchidim, probar la borrachera del auténtico bailarín, olvidarse de las miradas de las mujeres sentadas por los lados. Tomó impulso para dar una vuelta, sus pasos se multiplicaron y se aceleraron y Porcec logró incluso a dar una vuelta, como un bailarín verdadero. Pero en aquel momento, sus manos se olvidaron de la chiquilla, la muchacha se desprendió, tropezó y se cayó. Porcec volteó un instante más, solo, luego se enmarañó en el ovillo de sus propios pies, rompió el círculo de danzarines y rodó en algún lugar debajo de las banquetas adosadas a los lados.
Así fracasó la presentación de Porcec en la sociedad en paso de baile. El mundo se rió de él durante mucho tiempo, y él se dio cuenta que aquél ya no era su mundo. Porcec intentó bailar unas cuantas veces a lo largo de los años, pero nunca logró hacerlo de verdad. Es decir olvidarse de sí mismo y dejarse llevar por el baile. Nunca logró transmitir a sus parejas una pizca de euforia. El ritmo de sus movimientos quedó caótico; el pequeño Porcec, el de los seis años, siempre tropezaba y se caía, aterrado y suplicando, en el cuerpo del Porcec de hoy. Año tras año, domingo tras domingo, cuando había baile en el pueblo, Porcec se alejaba de los demás con el alma en el suelo, se retiraba en los lavabos públicos y encendía un cigarrillo. Era lo único que había aprendido de las personas adultas. En la oscuridad del aseo, Porcec imaginaba un baile apasionado y nunca visto, en el que él, Porcec, era insuperable. En realidad, Porcec jamás bailó ese baile.
En cambio, aprendió a disimular. A parecer que no es distinto de los demás. Sus placeres se volvieron solitarios y culpables. Llegó a ser un adolescente sonámbulo y extraño. La alegría y la salud de los que le rodeaban le ensombrecieron totalmente.
Leyó libros. Se empecinó en comprender por qué a él, al joven Porcec y luego al adulto Porcec, a pesar de todos sus intentos de parecerles conversador y divertido a los otros, la risa le sonaba ronca y la conversación grotesca. En él ya nada tuvo un ritmo natural ni simplicidad. Apenas en el trigésimo cuarto año de su vida, Porcec tuvo la osadía de comprenderse plenamente a sí mismo. Entonces le fulminó el recuerdo del baile de los seis años y entonces Porcec odió con toda su fuerza al pequeño Porcec que, a los seis años, al fallar en su primer baile, les había negado a todos los Porcec que se sucederían en el mismo cuerpo desde los siete a los setenta años, cualquier comienzo.
La abuela de Porcec murió hace tres años. Porque la quiere, la odia todavía y la echa de menos. Desde ese momento, aunque alguna vez lograse hacer algo en la vida, ya no tendrá a quién mostrarle sus pequeños triunfos. Ya no tendrá jamás a nadie ante quien rehabilitarse.
Los últimos años, Porcec empezó a modelar, en el desván oscuro de su casa, manos de escayola. Son manos de distintos tamaños y diferentes expresiones. Algunas son manos muy grandes y robustas, parecen que quisieran agarrar eternamente en sus tenazas la cintura de la muchacha de seis años, que no se les escape. Otras son manos vacilantes y delgadas, sus manos verdaderas. Hay también una mano gigantesca, autoritaria, justa, castigadora, de uñas grandes como unos ojos, entre sus manos de escayola será talvez la abuela o el buen Dios. Pero entre esas manos no hay ninguna bella. Todas son monstruosamente diferentes de las manos humanas. Pero es posible que esto se deba también a la oscuridad del desván de su casa.
Ioan Es. Pop, "El pequeño Porcec", No exit, Tenerife: Ediciones Baile del Sol, 2010. Selección y traducción de Dan Munteanu Colán
![Coperta Ioan Es Pop - "El pequeno Porcec", [i]No exit[i], Tenerife Ediciones Baile del Sol, 2010](uploads/images/posts/coperta-ioan-es-pop-el-pequeYo-porcec-ino-exit-i-tenerife-ediciones-baile-del-sol-2010.png)