"Dificultatea de a traduce proză de Ana Blandiana şi de Nicolae Steinhardt constă în a putea reproduce tehnica proustiană a fluxului conştiinţei, tehnica impresionistă, care caută să înregistreze cu multe detalii fiecare nuanţă de senzaţie, asemănătoare cu sintaxa unor scriitori precum Faulkner. Scriitura lui Nicolae Steinhardt prezintă o dificultate în plus pentru numeroasele referinţe culturale care necesită clarificări şi note de subsol."
Viorica Pâtea şi Fernando Sánchez Miret sunt profesori la Universitatea din Salamanca, specialişti în literatura especialistas en literatura engleză şi nord-americană, respectiv în lingvistică romanică. Împreună au colaborat la traducerea a două volume de proză fantastică de Ana Blandiana (1942, Timişoara), Proiecte de trecutşi Cele patru anotimpuri(Cáceres: Periférica 2008, 2011), precum şi la Jurnalul fericiriide Nicolae Steinhardt (Salamanca: Sígueme 2007).
***
[...]Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngâne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decât simpla identificare. (Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Munster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Munzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvântări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată câte un adevăr scandalos — blasfematoriu — cu desăvârşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea…
Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe …
De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osândit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru.[...]
Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii.
***
[...]La Revolución francesa estaba dispuesta a permitir la proclamación de muchas verdades, pero condenaba a muerte a cualquiera que se atreviera a sugerir que el simple hecho de haber nacido noble no era un argumento suficiente para cortarle la cabeza a alguien sin otro proceso más que el de la simple identificación. (Ley de Prairial, año II). También en el tiempo de Cromwell y de los puritanos se decían muchas cosas y bienintencionadas, pero ¡ay de aquel que cuestionara la validez total de las prescripciones morales del Antiguo Testamento en su sentido absolutamente literal! Y en tiempos de Calvino, de Thomas Münzer, de Johannes von Leyden o de Savonarola, en las hermosas ciudades de Ginebra, Münster o Florencia se oían discursos llenos de verdades y cosas justas y se expresaban ideas dignas de tenerse en cuenta, pero existía siempre una verdad escandalosa —blasfema— absolutamente prohibida en el uso público. El precio de nombrarla: la muerte….
Cuando cerca de ti se descuartiza a la gente, enunciar que dos más dos son cuatro significa que tienes que gritar hasta más no poder: es una injusticia que clama al cielo que se descuartice a la gente. Bajo el gobierno de Robespierre afirmaban que dos más dos son cuatro aquellos que se rebelaban en contra de que se enviara a la guillotina a algunos hombres simplemente por haber nacido nobles. (Beaumarchais presagió algo, pero no acertó, ¡como Jeremías!) Sucedió lo mismo bajo Calvino con todos aquellos que no podían dejar de estremecerse al ver cómo eran condenados a muerte todos los pensadores que no aprobaban totalmente los argumentos teológicos del maître Calvino. Habría hecho una sana aritmética aquel que le hubiera expresado sus dudas a Calígula con respecto a la posibilidad de otorgar el estatus de cónsul a un caballo. Y así sucesivamente. …
Es necesario que la ecuación general algebraica se aritmetice, es decir, se encarne precisamente en aquella verdad escondida y condenada por el tirano que tiene el poder. Es el cuento de Andersen, del rey desnudo. ¿Para qué sirve que afirmes con tristeza que la unión de los ortodoxos con la iglesia romana se hizo de manera coercitiva o que te levantes con vehemencia contra la ocupación otomana en un periodo en el que había otros asuntos candentes en el orden del día: los asuntos candentes eran las cárceles, los procesos acompañados de confesiones y auto-acusaciones de los inculpados, los castigos administrativos.[...]
Nicolae Steinhardt, El Diario de la Felicidad, Salamanca: Sígueme, 2007.
