Cu ocazia celebrării Zilei Culturii Române, Institutul Cultural Român de la Beijing a inaugurat joi, 15 ianuarie 2026, la Choi Centre Cloud House expoziția de fotografie „15 Mari Personalități ale Culturii Române” care prezintă portretele a cincisprezece personalități marcante din istoria culturii Române, restaurate digital AI. Contribuțiile și realizările acestor figuri emblematice din literatură, muzică și arta modernă, teatru, cinematografie și istoriografie constituie mărturii esențiale ale formării identității culturale românești. Ele au modelat profund România modernă și au dobândit o largă recunoaștere internațională, cu o rezonanță durabilă dincolo de granițele țării.
Cele cincisprezece personalități culturale și istorice reunite în această expoziție alcătuiesc împreună un canon cultural românesc — un canon prin care România și-a articulat valorile, idealurile estetice și conștiința istorică în fața lumii. Acestea sunt: scriitorul și marele poet român Mihai Eminescu; Constantin Brâncuși, părintele sculpturii moderne occidentale; George Enescu, mare compozitor român și fondatorul școlii naționale moderne de muzică românească; istoricul religiilor și mitologul Mircea Eliade; Eugène Ionesco, pionier al teatrului absurdului; Ion Luca Caragiale, figură centrală a literaturii realiste românești; Maria Tănase, Pasărea măiastră a muzicii populare românești; cineastul de animație Ion Popescu-Gopo; unul dintre cei mai mari regizori români de teatru și film, Liviu Ciulei; soprana Hariclea Darclée; omul de stat Nicolae Titulescu, fost președinte al Societății Națiunilor; Regina Maria a României,; poetul, dramaturgul și omul politic Vasile Alecsandri; Nicolae Grigorescu, întemeietorul picturii moderne românești; și eminentul istoric și gânditor politic Nicolae Iorga.
Reunite, aceste personalități remarcabile conturează un parcurs cultural definit de inovație, schimb și influență durabilă, situând cultura română într-o narațiune mai amplă a modernității. Portretele din expoziție sunt prezentate prin tehnici de colorizare și restaurare asistate de inteligență artificială. Acest demers nu urmărește rescrierea istoriei, ci sporirea prezenței și a vitalității, pentru ca ideile și operele acestor figuri să continue să rezoneze în viața culturală contemporană. Vizitatorii sunt invitați să pătrundă în universul acestor portrete și, prin aceste chipuri „revitalizate”, să observe cum cultura unei națiuni evoluează prin transformare și își extinde semnificația globală către viitor:
1. MIHAI EMINESCU
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici, 15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București) a fost cel mai important poet, prozator și jurnalist român, a cărui operă a modelat în mod decisiv limba și literatura română. A publicat primul poem la vârsta de șaisprezece ani și s-a impus în scurt timp ca un talent literar excepțional. La începutul vârstei de douăzeci de ani era deja recunoscut în cercurile culturale cele mai influente ale epocii, societatea literară Junimea, care a jucat un rol esențial în configurarea culturii române moderne.
Între anii 1869 și 1872, Eminescu a studiat la Viena filosofie și drept. În această perioadă a început să publice constant în Convorbiri Literare, cea mai importantă revistă literară a României. Capodoperele sale — Luceafărul (1883), Odă (în metru antic), Glossă și ciclul celor cinci Scrisori — îi descoperă a puternică stăpânire a formei poetice, a construcției narative și a limbajului. Luceafărul, considerat capodopera sa, este unul dintre cele mai ample și complexe poeme narative ale romantismului european și rămâne un text fundamental al culturii române.
Între 1877 și 1883, Eminescu a activat la București ca jurnalist și ulterior redactor-șef al ziarului Timpul, una dintre cele mai importante publicații ale epocii. În paralel, a realizat cea mai mare parte a creației sale de maturitate. După moartea sa, la numai treizeci și nouă de ani, moștenirea sa intelectuală a continuat să se amplifice. În 1902, mentorul său apropiat, Titu Maiorescu, a donat Academiei Române manuscrisele lui Eminescu — 46 de volume însumând aproximativ 14.000 de pagini. Aceste manuscrise dezvăluie amploarea extraordinară a muncii sale literare și constituie una dintre cele mai importante colecții arhivistice din România. Poezia lui Eminescu a fost tradusă în peste șaizeci de limbi, iar opera sa continuă să fie studiată, publicată și expusă la nivel internațional, consacrându-l drept personalitate fundamentală a istoriei literare românești și europene.
2. CONSTANTIN BRÂNCUȘI
Constantin Brâncuși (19 februarie 1876, Hobița – 16 martie 1957, Paris) a fost sculptorul care a transformat radical arta modernă și a redefinit limbajul sculpturii la nivel mondial. Format inițial la Craiova și București, s-a stabilit la Paris în 1904, unde a studiat pentru scurt timp la École des Beaux-Arts. În 1907, după o perioadă scurtă de lucru în atelierul lui Auguste Rodin, Brâncuși a părăsit acest mediu, afirmând celebra frază: „nimic nu crește la umbra copacilor mari”, marcând astfel începutul parcursului său artistic independent.
Între 1907 și anii 1940, Brâncuși a dezvoltat un vocabular sculptural complet nou, bazat pe simplificarea formelor, repetiție și precizia tratării suprafeței. Lucrări precum Sărutul (1907–1908), Muza adormită (1909–1910), Pasărea în spațiu (prima versiune, 1923), Peștele și Măiastra au respins reprezentarea realistă în favoarea formei esențializate. Sculpturile sale au fost realizate prin cioplire directă în piatră și lemn sau prin turnare în bronz, iar soclurile au fost tratate ca părți integrante ale operei. Aceste inovații au influențat decisiv dezvoltarea abstracției, minimalismului și sculpturii conceptuale în Europa și Statele Unite.
Brâncuși a obținut recunoaștere internațională încă din timpul vieții, expunând la Paris, New York și Chicago. Un moment de referință a avut loc în Statele Unite între 1926 și 1928, când Pasărea în spațiu a fost obiectul unui proces juridic care a stabilit, în dreptul american, statutul de artă al sculpturii abstracte. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârșit, finalizat în 1938) reprezintă unul dintre cele mai timpurii exemple de artă publică modernă care integrează sculptura, spațiul și mediul urban. Astăzi, operele lui Brâncuși se află în colecțiile marilor muzee ale lumii, iar artistul este recunoscut drept una dintre figurile care au schimbat definitiv cursul artei secolului al XX-lea.
3. GEORGE ENESCU
George Enescu (19 august 1881, Liveni – 4 mai 1955, Paris) a fost compozitor, violonist, dirijor și pedagog, a cărui carieră îl situează printre cei mai desăvârșiți muzicieni ai secolului al XX-lea. Copil-minune, a susținut primul concert public de vioară la vârsta de cinci ani și a fost admis la șapte ani la Conservatorul din Viena, devenind cel mai tânăr student din istoria instituției. Ulterior, și-a continuat studiile la Conservatorul din Paris, formându-se sub îndrumarea celor mai importanți compozitori și instrumentiști ai epocii.
Ca autor, Enescu a creat o operă care îmbină tehnici componistice europene avansate cu elemente provenite din tradiția muzicală românească. Rapsodiile române (1901) i-au adus recunoaștere internațională timpurie și rămân printre cele mai interpretate lucrări orchestrale din Europa de Est. Creația sa cuprinde trei simfonii, muzică de cameră, sonate pentru vioară și pian, suite orchestrale și lieduri. Opera Oedipe, prezentată în premieră la Paris în 1936, este considerată una dintre marile realizări ale operei secolului XX, remarcabilă prin amploarea structurală, rafinamentul orchestral și profunzimea psihologică.
În paralel cu activitatea componistică, Enescu a avut o carieră internațională excepțională ca interpret și dirijor, susținând concerte în Europa și Statele Unite. A fost, de asemenea, un profesor extrem de influent; printre elevii săi s-a numărat violonistul Yehudi Menuhin, care l-a considerat mentorul esențial al vieții sale. Stabilit în ultimii ani la Paris, Enescu a rămas activ până la final. Astăzi este recunoscut nu doar drept cel mai important compozitor român, ci ca o personalitate a muzicii universale, a cărei operă și moștenire pedagogică au contribuit decisiv la muzica clasică modernă.
4. ION LUCA CARAGIALE
Ion Luca Caragiale (1 februarie 1852, Ploiești – 9 iunie 1912, Berlin) a fost cel mai important dramaturg român și una dintre cele mai originale voci satirice ale teatrului european de la începutul secolului al XX-lea. Prin teatru, proză scurtă și jurnalism, el a pus bazele teatrului românesc modern și a introdus un nivel fără precedent de realism, precizie lingvistică și analiză socială.
Piesele sale majore — O scrisoare pierdută (1884), O noapte furtunoasă (1879), D-ale carnavalului (1885) și tragedia Năpasta (1890) — dezvăluie mecanismele oportunismului politic, absurditatea birocratică și ipocrizia socială. Stăpânirea excepțională a dialogului, a ritmului scenic și a construcției personajelor creează un limbaj teatral în care vorbirea însăși devine instrument de satiră, expunând degradarea discursului public în formule goale și contradicții permanente.
Originalitatea lui Caragiale constă în observația sa exactă asupra comportamentului social și în utilizarea analitică a limbajului. Operele sale sunt montate constant pe scenele teatrelor naționale și studiate pentru relevanța lor continuă în raport cu sistemele politice și sociale moderne. Adesea considerat un precursor al teatrului absurdului din secolul al XX-lea, Caragiale ocupă o poziție singulară în dramaturgia europeană, ca autor a cărui operă a depășit contextul local pentru a formula tipare universale ale puterii, retoricii și erorii umane.
5. MIRCEA ELIADE
Mircea Eliade (13 martie 1907, București – 22 aprilie 1986, Chicago) a fost savant, istoric al religiilor, romancier și eseist român, a cărui operă a influențat decisiv studiul academic modern al religiei. Este cunoscut în special pentru fundamentarea unui cadru comparativ și interdisciplinar de analiză a fenomenelor religioase, depășind abordările strict teologice sau sociologice.
După studiile timpurii la București, Eliade a petrecut mai mulți ani în India (1928–1931), unde a studiat sanscrita și filosofia indiană la Universitatea din Calcutta. Această experiență a devenit centrală pentru gândirea sa ulterioară. După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a stabilit mai întâi în Franța, apoi în Statele Unite. În 1956 a fost numit profesor la Universitatea din Chicago, unde a construit unul dintre cele mai influente centre de istoria religiilor din lume. Printre lucrările sale fundamentale se numără Modele în religia comparată (1949), Sacrul și profanul (1957), Mit și realitate (1963) și Istoria credințelor și ideilor religioase (1976–1983).
Moștenirea durabilă a lui Eliade constă în capacitatea sa de a sintetiza vaste corpuri de date istorice, antropologice și textuale în modele analitice aplicabile la nivel intercultural. El a introdus instrumente conceptuale esențiale — analiza mitului, ritualului, simbolului și a spațiului sacru — care au redefinit studiul religiilor în universități din întreaga lume. Pe lângă activitatea academică, a publicat o amplă operă literară și memorialistică. Eliade rămâne unul dintre cei mai citiți și citați istorici ai religiilor ai secolului al XX-lea, cu un impact major asupra studiilor umaniste globale.
6. EUGÈNE IONESCO
Eugène Ionesco (născut Eugen Ionescu, 26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris) a fost dramaturg și eseist, figură fondatoare a teatrului absurdului și unul dintre cei mai influenți autori dramatici ai secolului al XX-lea. Născut în România și stabilit definitiv în Franța, Ionesco a scris în principal în limba franceză, dobândind recunoaștere internațională prin redefinirea radicală a formei dramatice, a limbajului și a sensului scenic.
Momentul său de ruptură a fost piesa Cântăreața cheală (La Cantatrice chauve), jucată pentru prima dată la Paris în 1950. Inițial întâmpinată cu nedumerire, piesa a devenit ulterior una dintre cele mai longevive producții din istoria teatrului. Au urmat lucrări esențiale precum Lecția (1951), Scaunele (1952), Amédée (1954) și Rinocerii (1959). Aceste piese destructurează dialogul logic, intriga convențională și realismul psihologic, demonstrând cum limbajul cotidian se prăbușește în repetiție, nonsens și automatism ideologic. Rinocerii, în special, este recunoscută ca o analiză dramatică profundă a conformismului de masă și a dispariției responsabilității individuale.
Originalitatea lui Ionesco constă în distrugerea sistematică a convențiilor teatrale pentru a revela fragilitatea comunicării înseși. Piesele sale sunt montate în întreaga lume și ocupă un loc central în repertoriile moderne și în programele universitare. În 1970, a fost ales membru al Academiei Franceze. Astăzi, Ionesco este recunoscut ca un autor care a modificat definitiv posibilitățile teatrului modern și a plasat creativitatea de origine română în centrul dramaturgiei universale.
7. MARIA TĂNASE
Maria Tănase (25 septembrie 1913, București – 22 iunie 1963, București) a fost cântăreața care, prin vocea și forța sa interpretativă, a transformat muzica populară românească într-o formă de expresie artistică modernă recunoscută internațional. A debutat în anii 1930 pe scenele teatrale și muzicale din București, impunându-se rapid prin timbrul vocal inconfundabil, amplitudinea expresivă și înțelegerea profundă a stilurilor regionale.
Repertoriul său a cuprins cântece din Muntenia, Oltenia, Moldova și Transilvania, incluzând doine, balade, cântece de dragoste și muzică folclorică. Spre deosebire de interpreții tradiționali anteriori, Maria Tănase nu s-a limitat la reproducerea fidelă a melodiilor populare, ci le-a remodelat prin frazare precisă, construcție dramatică și intensitate emoțională, făcându-le accesibile publicului românesc și internațional fără a le altera structura muzicală de bază. Înregistrările sale din anii 1930 și 1940 au devenit versiuni canonice ale unor cântece precum Ciuleandra, Bun îi vinul ghiurghiuliu și Cine iubește și lasă.
Maria Tănase a susținut turnee internaționale, inclusiv în Franța și la Expoziția Mondială de la New York din 1939, unde a prezentat muzica populară românească unui public global. A colaborat cu compozitori, etnomuzicologi și instituții culturale de prim rang. Astăzi este considerată cea mai importantă interpretă de muzică populară românească a secolului al XX-lea, o artistă care a salvat patrimoniul imaterial și l-a ridicat la rang de artă universală, anticipând conceptul de „world music”.
8. ION POPESCU-GOPO
Ion Popescu-Gopo (1 mai 1923, București – 29 noiembrie 1989, București) a fost cineast, regizor de film, artist grafician și povestitor, care a schimbat fundamental limbajul filmului de animație. Este recunoscut internațional drept unul dintre pionierii animației moderne minimaliste și primul cineast român laureat al unui mare premiu cinematografic mondial.
Recunoașterea internațională a venit în 1957, când scurtmetrajul de animație Scurtă istorie a obținut Palme d’Or pentru cel mai bun film de scurtmetraj la Festivalul de la Cannes. Filmul introduce personajul emblematic al lui Gopo, „Omulețul”, o figură umană extrem de simplificată care relatează istoria umanității cu umor, ironie și claritate filosofică. Respinge realismul de tip Disney și dezvoltă un limbaj vizual bazat pe economia extremă a liniei, gest simbolic și narațiune conceptuală.
De-a lungul carierei, Gopo a realizat numeroase filme de animație și filme de ficțiune, a ilustrat cărți și a creat opere grafice originale. Filmele sale au fost proiectate și premiate la festivaluri internaționale majore, iar estetica sa a devenit reper pentru școlile europene de animație. Moștenirea sa constă în demonstrarea faptului că animația poate fi un mediu artistic major, capabil de reflecție abstractă și critică culturală. Este considerat fondatorul animației românești și unul dintre inovatorii esențiali ai animației europene postbelice.
9. LIVIU CIULEI
Liviu Ciulei (7 iulie 1923, București – 25 octombrie 2011, München) a fost regizor de teatru și film, actor, scenograf și arhitect, a cărui activitate a plasat teatrul și cinematografia românească în centrul performativ modern internațional. Format inițial ca arhitect la București, Ciulei a dezvoltat o viziune regizorală multidisciplinară, îmbinând spațiul scenic, dramaturgia și interpretarea actoricească.
Recunoașterea internațională în cinema a venit odată cu filmul Pădurea spânzuraților (1964), adaptare după romanul lui Liviu Rebreanu, care a obținut Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes în 1965. Filmul a fost apreciat pentru rigoarea vizuală, profunzimea psihologică și complexitatea morală, consacrându-l pe Ciulei drept un autor european major.
În teatru, Ciulei a condus Teatrul Bulandra din București, transformându-l într-una dintre cele mai respectate scene din Europa de Est prin montări inovatoare din Shakespeare, Cehov, Pirandello și dramaturgia românească. După plecarea din România, a lucrat intens în Statele Unite și Europa, predând și regizând în instituții de prestigiu, inclusiv la Guthrie Theater din Minneapolis. Moștenirea sa constă în sinteza dintre arhitectură, actorie și regie într-o viziune teatrală unitară, care a redefinit standardele scenei moderne.
10. HARICLEA DARCLÉE
Hariclea Darclée (10 iunie 1860, Brăila – 12 ianuarie 1939, București) a fost una dintre cele mai mari soprane dramatice ale sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX și una dintre cele mai aclamatate cântărețe de operă ale epocii sale. Născută în România și formată la Paris, a construit o carieră internațională excepțională într-o perioadă în care doar foarte puțini artiști atingeau o asemenea recunoaștere globală.
Locul său central în istoria muzicii este legat de crearea repertoriului liric. În anul 1900, la Teatro Costanzi din Roma, Hariclea Darclée a creat rolul principal în premiera mondială a operei Tosca de Giacomo Puccini. Rolul a fost compus special pentru vocea sa, iar interpretarea ei a definit personajul încă de la nașterea operei. De asemenea, a creat roluri în opere de Pietro Mascagni, Alfredo Catalani și alți compozitori importanți, contribuind direct la afirmarea operei veriste.
De-a lungul carierei, Darclée a cântat pe cele mai prestigioase scene lirice ale lumii, inclusiv La Scala din Milano, Opera din Paris, Teatro Colón din Buenos Aires și teatre din Rusia, Italia, Franța și America de Sud. A fost celebrată pentru forța, flexibilitatea și inteligența dramatică a vocii sale. Moștenirea sa este una excepțională: nu doar o mare interpretă, ci o artistă care a contribuit la nașterea unor opere fundamentale ale repertoriului universal.
11. NICOLAE TITULESCU
Nicolae Titulescu (4 martie 1882, Craiova – 17 martie 1941, Cannes) a fost unul dintre cei mai influenți diplomați români ai perioadei interbelice și o figură centrală a diplomației internaționale dintre cele două războaie mondiale. Jurist și economist de formație, profesor de drept internațional, a reprezentat România la cel mai înalt nivel diplomatic european și global.
A exercitat de mai multe ori funcția de ministru de externe al României (1927–1928; 1932–1936) și a fost un promotor consecvent al securității colective și al dreptului internațional. În cadrul Societății Națiunilor, a fost ales de două ori președinte al Adunării Generale (1930 și 1931), o distincție excepțională care reflectă autoritatea sa internațională. A devenit una dintre cele mai respectate voci în apărarea ordinii juridice postbelice, susținând inviolabilitatea frontierelor, protecția minorităților și soluționarea pașnică a conflictelor.
Moștenirea sa constă în efortul de a integra Europa Centrală și de Est într-un sistem internațional bazat pe reguli și drept, într-o perioadă de instabilitate geopolitică accentuată. Deși forțat ulterior în exil, discursurile, inițiativele diplomatice și gândirea sa juridică rămân repere esențiale în istoria relațiilor internaționale.
12. REGINA MARIA A ROMÂNIEI
Regina Maria a României (născută Principesa Maria de Edinburgh, 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Anglia – 18 iulie 1938, Sinaia) a fost una dintre cele mai importante personalități regale ale Europei începutului de secol XX. Nepoată a reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, a devenit regină a României în 1914, asumând un rol public și politic excepțional în timpul Primului Război Mondial și al reorganizării Europei postbelice.
În timpul războiului, Regina Maria s-a implicat direct în activități medicale și umanitare, îngrijind răniți în spitale și fiind prezentă pe front. Această implicare i-a adus un respect profund în țară și în străinătate, transformând-o într-un simbol al curajului și unității naționale. Contribuția sa politică majoră a avut loc în 1919, când a reprezentat personal România la Conferința de Pace de la Paris. Prin întâlniri directe cu lideri precum Georges Clemenceau și Woodrow Wilson, a pledat eficient pentru recunoașterea frontierelor României Mari.
Dincolo de politică, Regina Maria a fost o scriitoare prolifică și un important patron cultural. Memoriile sale, scrise în limba engleză, au contribuit decisiv la imaginea internațională a României. De asemenea, a lăsat o amprentă durabilă în arhitectură și design, prin Castelul Pelișor și ansamblul artistic de la Balcic. Moștenirea sa este unică în istoria regalității europene, reunind prestigiul dinastic, influența politică și diplomația culturală.
13. VASILE ALECSANDRI
Vasile Alecsandri (21 iulie 1821, Bacău – 22 august 1890, Mircești) a fost poet, dramaturg, folclorist și diplomat, având un rol fondator în constituirea literaturii române moderne și în reprezentarea României în plan internațional. A fost una dintre figurile centrale ale culturii române din secolul al XIX-lea.
A avut o contribuție esențială la culegerea, editarea și publicarea poeziei populare românești, introducând-o în circuitul cultural european. Ca dramaturg, a scris comedii și drame istorice care au pus bazele teatrului românesc modern. Poezia sa lirică și patriotică a contribuit decisiv la cristalizarea limbii literare române.
În plan diplomatic, Alecsandri a reprezentat România în Europa Occidentală, militând pentru recunoașterea internațională a Principatelor Române. Poemul său Hora Unirii a devenit un simbol durabil al unității naționale. Contribuția sa este dublă: a modelat cultura română din interior și a prezentat-o Europei cu legitimitate și coerență.
14. NICOLAE GRIGORESCU
Nicolae Grigorescu (15 mai 1838, Pitaru – 21 iulie 1907, Câmpina) a fost pictorul care a introdus limbajul artistic modern în arta vizuală românească. Format la București și Paris, apropiat de Școala de la Barbizon, a asimilat noile direcții ale realismului și picturii de peisaj.
A participat ca artist de război în Războiul de Independență al României (1877–1878), realizând lucrări documentare de mare forță expresivă. Pictura sa ulterioară — peisaje, scene rurale și portrete — s-a îndepărtat de academism, adoptând o pensulație liberă, lumina naturală și observația directă a realității.
Este considerat fondatorul picturii române moderne, deoarece a înlocuit idealizarea de atelier cu experiența vie. Opera sa a influențat decisiv generațiile următoare și rămâne un reper major în istoria artei europene din secolul al XIX-lea.
15. NICOLAE IORGA
Nicolae Iorga (17 ianuarie 1871, Botoșani – 27 noiembrie 1940, Strejnic) a fost unul dintre cei mai prolifici istorici și savanți ai Europei. A publicat peste o mie de volume și aproximativ douăzeci și cinci de mii de articole, acoperind domenii precum istoria, literatura, filologia, politica și studiile culturale.
Format în România, Franța și Germania, a devenit profesor la Universitatea din București la o vârstă foarte tânără și a dobândit rapid recunoaștere internațională. Cercetările sale au depășit cadrul național, incluzând Balcanii, Imperiul Otoman și Evul Mediu european. A fondat instituții academice, reviste și organizații culturale care au structurat cercetarea românească modernă.
A fost, de asemenea, om politic și prim-ministru (1931–1932), însă moștenirea sa fundamentală rămâne una științifică. Nicolae Iorga a profesionalizat istoriografia românească și a integrat-o definitiv în circuitul academic european. El reprezintă un caz rar de intelectual a cărui operă a remodelat o întreagă cultură academică națională, contribuind totodată la cunoașterea istorică universală.
Expoziția găzduită de Choi Centre Cloud House va rămâne deschisă publicului până la 12 februarie și poate fi vizitată zilnic, de luni până vineri, între orele 10:00–16:00.
Pentru informații suplimentare, ne puteți contacta direct la adresa: ema.stoian@icr.ro.
Totodată, ICR Beijing pune la dispoziție un link de descărcare gratuit pentru cele 15 portrete, cu rugămintea ca, la utilizarea acestora, să fie menționată în mod explicit sursa: ICR Beijing.
Vă mulțumim!
Link descărcare: [https://archive.org/details/7_20260127_20260127_1230 ]
