Elementul central al Europei nu mai este povestea, ci banul. Schimbările sunt vizibile în operele a trei scriitori, care insuflă o nouă viaţă Marelui Roman European. Ei ne arată toate ungherele literaturii.
de: Margot Dijkgraaf în NRC, 20-07-2012 (traducere de Alexa Stoicescu)
Un scriitor european, spunea cândva autorul ceh Jáchym Topol, este un om care are habar de catastrofe şi de orori, este o persoană care cunoaşte efectele comunismului, care ştie ce înseamnă cel de-al Doilea Război Mondial, este cineva care îşi aduce cu uşurinţă imaginea lui Hitler şi a lui Stalin în faţa ochilor. Ai putea spune că este cineva care relatează povestea continentului, care face o dare de seamă a influenţei istoriei asupra vieţii din cele mai îndepărtate colţuri ale Europei.
Dar Europa nu mai e aceeaşi Europă. Elementul central al Europei nu mai e povestea, ci moneda euro. Pe fundalul unui naţionalism crescând, recunoaşterea unui trecut comun devine din ce în ce mai mult un gând indezirabil. Cum se reflectă aceste schimbări în opera scriitorilor Europeni?
În primul rând, printr-o abordare largă. Fără lamentări caracteristice traiului pe centimetru pătrat, ci prin conturarea unui tablou istoric, care se întinde peste graniţe şi decenii. Durata vieţii unui om abia dacă îi dă autorului suficient spaţiu de mişcare pentru a arăta modul în care dezvoltările istorice se întrepătrund şi pot avea urmări dramatice şi neaşteptate pe termen lung. În al doilea rând, printr-un stil eficient şi o compoziţie bine structurată. Cel dintâi se referă la folosirea tuturor tehnicilor însuşite în timpul cursurilor de creative writing pentru a-l menţine pe cititor absorbit, cel din urmă realizează exact opusul şi tânjeşte spre a fi complet ilizibil.
Captarea cititorului, crearea tensiunii, tehnici în stilul “va urma” amplasate la momentele potrivite – toate aceste strategii sunt folosite de scriitoarea spaniolă María Dueñas (1964) în romanul ei de proporţii Iubirile croitoresei. A fi ilizibil – asta îşi doreşte autorul român Mircea Cărtărescu (1956), aşa cum declară în Orbitor. Corpul – a doua parte dintr-o trilogie. “Folosesc o abordare postmodernă a amintirii,” a spus Cărtărescu de curând în timpul unei vizite la Amsterdam. Şi scriitorul ceh de origine congoleză Tomáš Zmeškal (1966) pune în scenă obstacole într-un mod intenţionat. O scrisoare de dragoste cu litere cuneiforme abundă de absurdism şi înnoadă atât de multe naraţiuni, încât cititorului aproape că îi trebuie o schemă pentru a nu pierde firul acţiunii. Şi totuşi, toate aceste trei cărţi sunt exemple de romane europene mari şi stufoase despre trecut, aşa cum şi le imagina Topol.
Din acest trio, romanul cel mai accesibil şi scris cu cel mai mult fler şi meşteşug tradiţional este Iubirile croitoresei. Urmărim viaţa unei croitorese talentate din Madridul anilor treizeci, care ajunge, datorită întâlnirii cu un şarlatan şarmant, în oraşul marocan Tetouan, rămâne lefteră, dar reuşeşte să se ridice din mizerie şi să devină un spion inteligent şi obstinat pentru serviciul de informaţii britanic.
Este o poveste romantică care, din punct de vedere literar, nu are o valoare ieşită din comun, dar care conturează în trecere o imagine pătrunzătoare a Războiului Civil Spaniol, a Madridului sub Franco, a vieţii din Tetouan în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial şi a reţelei de spionaj internaţionale din timpul acelui război. Dueñas s-a inspirat pentru acest roman din poveştile pe care le-a auzit de la mama ei, născută în 1940 în Protectoratul Spaniol al Marocului, pe când era copil.
Scriitoarea, profesor de limbă engleză la universitatea din Murcia a cercetat ani de zile figuri cheie ale acelei perioade, de exemplu pe Juan Luis Beigbeder, Înaltul Comisar spaniol din Tetouan (precum şi unul dintre personajele din roman), dar şi rudele lui Franco, înalţi functionari spanioli şi jurnalişti britanici. Acest întreg bagaj de cunoştinţe este îmbinat în cartea sa într-un mod firesc, aproape invizibil.
Povestea vieţii croitoresei rămâne laitmotivul cărţii, iar oraşele în care locuieşte, Madrid şi Tetouan, sunt prezente atât de puternic din punct de vedere vizual încât par să devină ele însele personaje. Oraşele joacă oricum un rol predominant în aceste romane europene.
Exact acest ultimul aspect crează asemănarea dintre Iubirile croitoresei şi Orbitor. Corpul. În opera lui Cărtărescu, Bucureştiul joacă un rol esenţial – deşi nu se poate pune problema unui proces de identificare. “Bucureştiul este alter-ego-ul meu,” spunea Cărtărescu în această primăvară, când a făcut o scurtă vizită în Olanda la invitaţia Institutului Cultural Român. “Întotdeauna am vrut să am un oraş doar al meu, precum Dostoievski avea Sankt Petersburgul, Borges Buenos Airesul şi Laurence Durrel Alexandria. Mi-am însuşit Bucureştiul, pe care l-am modelat după imaginaţia mea. Este propriul meu oraş mental şi metafizic, irecognoscibil pentru alţii.”
Cititorul percepe acest oraş în principal ca pe un oraş în ruine, plin de pericole, monştri înfricoşători, descompunere şi frică. Cărtărescu: “Am o relaţie de dragoste-ură cu Bucureştiul. Acolo m-am născut şi acolo am locuit 34 de ani. Trăiam într-o dictatură şi credeam că nu mi se va permite niciodată să părăsesc ţara. Bucureştiul era, prin urmare, totul pentru mine, buricul lumii. Vă puteţi imagina cât de mare a fost şocul cultural atunci când am putut pleca în străinătate şi când am fost paraşutat din ruinele Bucureştiului în Big Apple. Mi-am urât oraşul când am văzut că exista o realitate infinit mai bună decât cea pe care o cunoscusem. Între timp, oraşul şi cu mine am făcut din nou pace.”
Celălalt protagotist al romanului Orbitor este, cel puţin în partea a treia, oraşul Amsterdam – iar din nou este vorba de un personaj în care niciun locuitor al capitalei noastre nu şi-ar recunoaşte oraşul. Da, există tipicele faţade în trepte, merg tramvaiele pe la Damrak şi Spui, iar Olanda este încă acea “harnică plutocraţie a protestanţilor zgârciţi şi adunători, care trăiau modest şi în schimb burduşeau băncile cu cascade scânteietoare de guldeni.” În “localurile afumate de pe Keizersgracht” beau “inşi scoţând sunete guturale de neimitat şi inventând vocale inexistente în vreo altă limbă, cu care brodau în aer dantele, totuşi, ciudat de atrăgătoare.” Acolo locuiesc Maarten şi câinele lui Frits, personaje cu nume pur olandeze. “Să fii neerlandez însemna să trăieşti o viaţă-ntreagă în tablouri de gen sau în peisaje agasant de stereotipe şi chinuitor de frumoase.” Oamenii patinează, îşi îneacă amarul şi navighează. Dar dincolo de acestea, şi acest Amsterdam este un alter-ego al lui Cărtărescu, un produs al imaginaţiei şi al fantasmelor sale. Viziuni, membre ale corpului, păianjenul şi fluturele, globul ocular, ejacularea, biologia şi nebunia – ele populează în egală măsură Amsterdamul şi Bucureştiul.
În partea din Amsterdam, naraţiunea se învârte în jurul aşa-numitelor statui umane, figuri costumate, aproape extraterestre, cu feţe pictate, care stau mult timp nemişcaţi pe soclul lor, spre divertismentul turiştilor. El scrie: “În ciuda imobilităţii lor statuare erau, de fapt, lumi agonice, alergând pe loc […] să-şi umple forma, să poată părea, pentru ceilalţi, simulacre umane: manechine, figuri de ceară, statui, morţi împăiaţi, îngheţaţi sau îmbălsămaţi din cine ştie ce panteoane barbare” (fragment în traducerea excelentă a lui Jan Willem Bos, traducătorul obişnuit al lui Cărtărescu în limba neerlandeză). “În 1994/’95 am locuit în Amsterdam,” povestea autorul, “mă simţeam ca acasă acolo şi mă gândesc şi acum deseori cu drag la acea perioadă. Statuile acelea vii mă fascinau, aşa că-mi închipuiam viaţa lor şi-mi imaginam că făceau parte dintr-un fel de complot universal al oamenilor-statui. Capitolul despre Amsterdam mi se pare unul dintre cele mai reuşite din întreaga trilogie.”
Întreaga serie se numeşte Orbitor, ceea ce în română înseamnă “o lumină foarte puternică, care te orbeşte, o lumină mistică, o lumină pe care nu o poţi vedea cu ochiul, ci cu inima. La început, mi-am propus să scriu un roman dement de mare. Cred că fiecare scriitor trebuie să facă o dată în viaţă o idioţenie. Eu am vrut să scriu un roman mai mare decât mine. Eram în Amsterdam, singur, nu cunoşteam pe nimeni şi aveam mult timp la dispoziţie. Am început să scriu la întâmplare şi a devenit povestea familiei mele. După aceea, totul a explodat în imagini surealiste, pe jumătate neoromantice. A fost fantastic.”
Cehul Tomáš Zmeškal nu este la fel de ambiţios precum Cărtărescu, deşi nici în cazul lui puzzle-ul nu poate fi rezolvat decât dacă te tragi dintr-o casă bună. În primul roman al acestui scriitor, traducător şi profesor, nu există cronologie, ci este vorba de o compoziţie căreia acesta i-a dat pe deplin frâu liber. Cartea nu relatează doar declinul unei căsnicii şi al unei prietenii, ci arată şi cât de îngrozitoare şi absurdă era viaţa în Praga la mijlocul secolului trecut.
Acţiunea romanului O scrisoare de dragoste cu litere cuneiforme se desfăşoară şi pe fundalul comunismului şi al primăverii de la Praga, când oamenii erau arestaţi, torturaţi şi manipulaţi până când nicio relaţie umană nu mai semăna cu ce fusese. Felul în care Zmeškal intercalează diferitele poveşti este o bucurie pentru cititorul pasionat de investigaţii.
Zmeškal, la fel ca şi Jáchym Topol, are un stil umoristic şi deseori absurd. De exemplu o discuţie dintre un cofetar, numit şi Duarte, “Duarte Aligheri, pentru prieteni, Dante”, Václav, “un african închis la culoare” şi un psihiatru, doctorul Lukavský. “Stimate doctor, nici nu v-am văzut,” spuse cofetarul, “precis din cauza hainei albe.” “Haina albă? Dar acum nu port nicio haină albă,” spuse doctorul. “Exact, la asta mă refeream şi eu.” Zmeškal, fiul unui congolez, face referinţe încărcate de autoironie la modul în care este tratat el însuşi: “Cum de coloratul ăla are un nume cehesc? Nu zice prea multe, doar citeşte şi scrie […]. Pentru un negru, a învăţat ceha surprinzător de bine.”
Atât Zmeškal cât şi Cărtărescu fac o tentativă de a scrie un roman care să depăşească graniţele timpului, logicii şi percepţiei. Abjură toate conceptele vechi ale amintirii, le ridiculizează, le slăbesc şi apoi le desfiinţează. Arată trecutului toate ungherele literaturii. Românul experimentează chiar mai mult decât cehul. Dacă povestitorul din O scrisoare de dragoste cu litere cuneiforme poate fi încă definit într-o oarecare măsură, cel din Orbitor. Corpul îl lasă pe citior într-o stare de confuzie completă.
Cărtărescu: “Voiam mai ales să mă înţeleg pe mine însumi, să-mi desluşesc poziţia în lume. De aceea pune povestitorul meu atâtea întrebări, de aceea scrie atât de mult şi are halucinaţii, de aceea are viziuni.”
Marele roman european contemporan este, pe lângă pluriform, mai ales citadin. Oraşul este un personaj atotprezent, cu diferite feţe: absurd spre înfricoşător, dictatorial spre labirintic. Acest roman e stufos, se afundă în istorie, priveşte dincolo de graniţe şi schiţează – negreşit – apartenenţa la o comunitate în continentul nostru. Celălalt, cel care vorbeşte o altă limbă, locuieşte în alt oraş, vine din alt mediu, are un paşaport străin şi o altă culoare de piele, el este vecinul nostru. Trecutul lui este corelat cu trecutul nostru. Dacă el provine din mizerie, atunci şi noi provenim din mizerie. Povestea lui? Este şi povestea noastră, la fel de întortocheată, deşi puţin diferită.
Acest roman nu are nicun mesaj de transmis cronologiei, cât despre cititorul leneş în căutare de consum pur – el se află la adresa greşită. Aceşti scriitori ţintesc abordarea cea mai largă a istoriei europene, poveştile lor depăşesc propria individualitate, propria epocă, privesc mai departe de ţara lor natală şi sunt, mai ales, mai mari decât ei înşişi.
www.nrc.nl