VARȘOVIA. Comemorarea a 80 de ani de la Rebeliunea legionară și Pogromul de la București

Un proiect dedicat comemorării a 80 de ani de la Pogromul din București (21-23 ianuarie 1941), amintind, totodată, de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului (27 ianuarie), va fi prezentat pe canalele de comunicare ale ICR Varșovia joi, 21 ianuarie 2021. Mărturii despre evenimentele din ianuarie 1941 vor fi prezentate publicului polonez într-un material video, cuprinzând mărturiile prof. Itzhac Guttman Ben-Zvi și ale Havei Hass, în colaborare cu Televiziunea Română, iar pe site-ul Institutului este publicat, în limbile polonă și română, un amplu articol, descriind evenimentele din ianuarie 1941, semnat de istoricul român Adrian Cioflâncă.

Vă prezentăm textul istoricului Adrian Cioflâncă:

„Acum 80 de ani, în ianuarie 1941, România era răvășită de violență, ca urmare a escaladării luptei pentru putere dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. În paralel cu ceea ce a rămas în istoriografie sub numele de „rebeliunea legionară”, s-a desfășurat o tragedie despre care se vorbește încă prea puțin: un pogrom împotriva populației evreiești din București. Violențe împotriva evreilor s-au înregistrat constant în timpul Statului Național Legionar, în multe din localitățile țării, dar pogromul de la București a reprezentat un apogeu al terorii legionare.

Situația evreilor s-a înrăutățit din 1938 și a devenit dezastruoasă după venirea la putere a lui Ion Antonescu și a legionarilor, în septembrie 1940. Populația evreiască a fost deposedată de drepturile cetățenești căpătate formal prin Constituția de la 1923, marginalizată economic și supusă unor dure persecuții. Mulți au fost scoși din locuințe sau forțați de comisarii de românizare, prin tortură și șantaj, să cedeze întreprinderile particulare în favoarea legionarilor. Comercianții evrei au fost izgoniți din sate. Avocaților, medicilor și altor categorii profesionale li s-a interzis să-și practice meseria. Mulți evrei au fost dați afară din întreprinderi industriale sau comerciale. Majoritatea familiilor au rămas cu puține mijloace de întreținere. Populația evreiască era acuzată in corpore de simpatii comuniste și tratată ca adversar ideologic. Poliția statului și poliția legionară au recurs la arestări și percheziții abuzive, la extorcări și diferite înscenări, la tortură și crimă pentru a răspândi teroarea și a jefui. Agresiunile împotriva evreilor erau un fapt cotidian.

Ne-au rămas nenumărate mărturii despre suferințele evreilor. Federația Uniunilor de Comunități Evreiești (F.U.C.E.) din România, instituția reprezentativă a lumii evreiești de atunci, a întocmit lungi rapoarte cu abuzurile săvârșite pe întreg cuprinsul țării. Acestea arată dimensiunea extraordinară a flagelului, care este astăzi greu de imaginat, rezumat și evocat.

Ion Antonescu și legionarii împărtășeau antisemitismul radical, dar erau despărțiți în privința tacticii, ritmului și metodelor de urmat. În cele aproape 5 luni de guvernare în comun, au fost introduse numeroase reglementări împotriva evreilor, dar legionarii considerau că nu se face destul. Ca urmare, aceștia au aplicat propria politică, abuzând grav de noua poziție de reprezentanți ai autorității statului.

Mișcarea Legionară, ca mișcare fascistă și antisemită de tip revoluționar, era adepta unei politici de asalt, în care violența era utilizatăpentru distrugerea și preluarea proprietăților evreilor, pentru intimidarea și excluderea lor din societate, din economie și, finalmente, din România. Mișcarea nu acționa unitar după moartea lui Codreanu și, în interiorul ei, au câștigat teren, cu sprijinul noului lider, Horia Sima, mai multe grupări care au accentuat latura teroristă, violentă. Acestea au jucat un rol major în timpul rebeliunii și pogromului.

Antonescu, în schimb, deși era adeptul unei politici antisemite dure, accentua tactica gradualistă. El cerea introducerea măsurilor antievreiești într-o succesiune care să reducă impactul asupra mersului economiei și a înțelegerilor militare cu Germania. Hitler depindea de petrolul din România pentru planurile sale militare și își dorea ca aliat o țară stabilă, loială și funcțională. Antonescu avea o viziune politică statistă și viza instituirea unei ordini pe care să o controleze autoritar. Cerea să se folosească metode aspre împotriva populației iudaice, dar de către instituțiile legale și în folosul statului. Îi plăcea să se arate ca moderat și ca om de stat, în contrast cu legionarii anarhici. Totuși, Antonescu a tolerat violențele împotriva evreilor, iar când le-a denunțat retoric, a făcut-o doar ca parte a strategiei sale de delimitare de legionari pentru consolidarea propriei puteri.

REBELIUNEA

Relațiile dintre Ion Antonescu și Mișcarea s-au tensionat, cu precădere, după asasinatele comise de legionari în noiembrie 1940 (executarea, la închisoarea Jilava, a 64 de foști demnitari ai regimului carlist, precum și uciderea istoricului Nicolae Iorga și a economistului Virgil Madgearu), după desființarea poliției legionare și a instituției comisarilor de românizare (care erau principalele instrumente de teroare ale legionarilor și de îmbogățire din bunurile evreiești) și demiterea unor miniștri legionari (ministrul de Externe Mihail Sturdza și ministrul de Interne Constantin Petrovicescu) și a prefecților numiți de Mișcare. Asasinarea unui ofițer german de către un cetățean grec despre care autoritățile au spus că era agent englez a încărcat și mai tare atmosfera, Antonescu și legionarii acuzându-se reciproc de incompetență și complicitate.

Antonescu a căutat să obțină sprijinul lui Hitler în detrimentul legionarilor, dar politica Germaniei naziste a fost până în ultima clipă să medieze între cele două părți și să încurajeze colaborarea. Abia în ianuarie 1941, balanța a înclinat în favoarea lui Antonescu, în special după întrevederea cu Hitler din 14 ianuarie 1941, la care Sima a refuzat să meargă. Mișcarea Legionară se bucura de sprijin în rândurile NSDAP și SS, dar acest lucru nu a mai contat în momentul escaladării conflictului dintre cele două părți, când Hitler a fost nevoit să aleagă.

Confruntarea armată dintre legionari și armată a fost prefațată de o manifestație de protest organizată luni, 20 ianuarie 1941, în Capitală. Aceasta a fost ordonată de Sima organizațiilor studențești și muncitorești ale Legiunii. A fost distribuit un manifest cu accente antisemite, semnat de Dumitru Groza, șeful muncitorimii legionare, și Viorel Trifa, liderul studenților legionari, în care se cerea „înlocuirea tuturor persoanelor masonice, iudaizate din guvern” și „pedepsirea tuturor slugilor masonice care încearcă să predea țara în ghiara jidoviților”.

Legionarii au încercat de mai multe ori, pe parcursul confruntării cu forțele de ordine din armată și jandarmerie care i-au rămas loiale lui Antonescu, să deturneze violențele doar împotriva evreilor. Un afiș răspândit atunci începea astfel: „Domnule General, opriți masacrul! Râd dușmanii. Jubilează jidanii!”. În presa legionară, era titrat cu litere mari: „Dacă e vorba de tras cu arma, să nu facem țintă unii din alții; avem, știți bine, în cine trage!”, după care erau denunțate „forțele întunecate ale francmasoneriei și banului iudaic”. Radioul public a căzut în mâinile legionarilor, care l-au folosit pentru a răspândi mesaje antisemite. În țară, a fost răspândit zvonul că „jidanii s-au revoltat”, iar susținătorii legionarilor erau chemați să apere „revoluția”. Dată fiind amploarea violențelor antievreiești din zilele Rebeliunii, putem aprecia că legionarii au încercat să provoace un pogrom de tipul Nopții de Cristal, din Germania, din noiembrie 1938.

În zilele de 21-22 ianuarie, după ce legionarii au continuat protestele de stradă și au ocupat sau s-au baricadat într-un număr de instituții publice, în București și alte orașe, s-a ajuns la o confruntare armată cu unități ale Armatei și Jandarmeriei, care au venit în ajutorul lui Antonescu. Generalul s-a ferit de o confruntare deschisă la început, pentru că nu era sigur de sprijinul Armatei („Mulți din armată erau legionari, nu numai tineret, dar chiar ofițeri superiori și generali”, declara Antonescu la procesul din 1946), pentru că în București existau puține forțe și mai ales pentru că nu avea sprijinul clar al lui Hitler. Pe străzile Bucureștiului ieșiseră sute de mii de oameni, care fie participau la evenimente, fie așteptau să vadă încotro înclină balanța.

Clarificarea a venit în seara zilei de 22 ianuarie, când Hitler, informat că România este în pragul haosului și războiului civil, a cerut Misiunii Germane din România să se poziționeze de partea lui Antonescu. Sima, care se ascundea pentru a nu fi capturat, a fost presat de germani să emită un comunicat în care le cerea legionarilor să părăsească instituțiile publice și să reintre în viața normală. Comunicatul a fost răspândit în dimineața zilei de 23 ianuarie. Au urmat alte confruntări în care armata a tras în plin cu armament greu. Armata germană a ieșit pe străzi demonstrativ. La scurt timp, situația a fost pacificată pe cuprinsul întregii țări.

După rebeliune, mulți dintre liderii Legiunii, în frunte cu Sima, au fugit în Germania, cu sprijinul serviciilor de informații naziste. Legionarii prinși în țară, în număr de câteva mii, au fost judecați în diferite procese și trimiși în închisoare.

Conform unei situații întocmite de Armată pe 26 ianuarie, în timpul rebeliunii au murit, în București, 19 militari și 182 de civili, iar în restul țării, 117 civili, așadar 318 persoane în toată țara. Au fost răniți 32 de militari și 444 de civili în Capitală, iar în restul țării, 10 militari și 73 de civili. „Universul” din 12 februarie 1941 publica un bilanț modificat: în București, muriseră 21 de militari și 236 civili, dintre care 118 evrei; în restul țării, a rămas cifra de 117 morți; în total, 374 de morți.

POGROMUL

Încă din ziua de 20 ianuarie, legionarii au început să captureze evrei pe străzile Bucureștiului. Un prim grup au fost duși la Prefectura Poliției Capitalei, unde au fost bătuți sistematic, interogați și umiliți. În următoarele două zile, legionari și locuitori ai Bucureștiului sau din împrejurimi au invadat cartierele evreiești – în special, Văcărești, Dudești – unde au bătut și sechestrat evrei, au devastat, profanat și incendiat sinagogi, au prădat și distrus magazine și locuințe. Dintre participanți, unii erau legionari zeloși, alții fuseseră mobilizați de propaganda legionară și veniseră să apere „revoluția” de „trădători” și „evrei”. Mulți civili au profitat de dezordini pentru a participa la jafuri colective.

La acel moment, nu mai existau forțe de ordine în Capitală care să-și facă datoria. Evrei agresați sau prădați au sunat insistent după ajutor, dar nu l-au primit. Antonescu era preocupat doar de propria salvare și concentrase forțele disponibile în jurul câtorva instituții. În plus, conform mai multor surse, șeful statului a lăsat în mod deliberat să se instaureze haosul pentru a-și putea pleda cazul în fața germanilor. „Tactica mea era ca să fie discreditați pentru că făceau orori și lumea să fie contra lor”, a recunoscut Antonescu mai târziu.Această tactică cinică s-a soldat cu pierderi numeroase de vieți omenești și cu devastarea unor întregi zone din București.

Evreii sechestrați, în număr de câteva sute sau chiar mii, au fost duși în câteva centre legionare, care au devenit veritabile „centre de tortură”, după cum le-a numit cel mai important istoriograf al pogromului, Matatias Carp. Au funcționat cel puțin 12 astfel de centre.Reținerile s-au făcut fie pe baza unor liste, fiind vizați și lideri din organizațiile evreiești, fie la întâmplare, de pe stradă sau din case. Liderul F.U.C.E., Wilhelm Filderman, și șef rabinul Alexandru Șafran nu au fost prinși, dar, în schimb, au căzut în mâinile legionarilor alte figuri proeminente: Horia Carp, fost secretar general al Comunității Evreilor din București (CEB) și fost senator, fiul acestuia, Matatias Carp, secretarul general al F.U.C.E., viitorul istoriograf al Holocaustului, Sigmund Godfarb, președintele CEB, alți funcționari din F.U.C.E. și C.E.B, Moise Orekovscky, conducător al Oficiului Palestinian, împreună cu alți membri ai comitetului de conducere, rabinul Herșcu Guttman, scriitorul Felix Aderca, medici, avocați, ingineri, industriași, studenți. Totuși, cele mai multe dintre victime erau de condiție modestă, simpli funcționari, comercianți sau muncitori. Toți aceștia fuseseră reținuți doar pentru că erau evrei.

Pe 23 ianuarie, o parte dintre cei reținuți pe 20 ianuarie și închiși la Prefectura Poliției au fost duși la Abatorul Comunal de pe Splaiul Dâmboviței și uciși. Printre aceștia, se afla și Moise Orekovscky. Matatias Carp vorbește despre 15 victime. Astăzi, știm numele a 11 evrei omorâți la Abator, cu bestialitate. Cel mai mare masacru a avut loc în pădurea Jilava, unde au fost împușcați, conform mai multor surse, în jur de 90 de evrei (ni s-au păstrat numele a 84 dintre aceștia). Trei persoane au scăpat din masacru și au putut depune mărturie apoi. Cadavrele erau mutilate, purtând urmele torturilor la care au fost supuși evreii. S-au păstrat numeroase fotografii cu trupurile evreilor răspândite în pădurea Jilava. În unele, victimele apar îmbrăcate, în altele, dezbrăcate, semn că au fost jefuite de haine de către localnici. Celor cu dinți de aur le-a fost smulsă dantura, iar celor cu inele li s-au tăiat degetele.

Alte masacre au avut loc la locuințele particulare ale unor familii evreiești. O parte dintre cei deținuți în diferite clădiri legionare au scăpat cu viața, dar nu înainte de fi bătuți, torturați și umiliți. Furia legionară s-a îndreptat în egală măsură împotriva lăcașurilor de cult evreiești și a proprietăților, locuințe sau magazine. Violența pogromistă era considerată de către legionari un instrument revoluționar acceptabil, menit a-i exclude din societatea românească pe evrei. Aceștia, în cazul în care nu erau uciși direct, trebuiau deposedați de mijloacele de trai și înfricoșați, astfel încât traiul lor în România să devină imposibil.

DISTRUGERILE

Conform datelor adunate de F.U.C.E., în zilele pogromului au fost incendiate, dărâmate sau devastate și jefuite 25 de temple și sinagogi. De asemenea, au fost devastate sau incendiate și jefuite 616 magazine și 547 locuințe, fiind afectați direct cel puțin 3.579 de evrei.

Atacul împotriva sinagogilor a început pe 21 ianuarie, aproape simultan. Lăcașurile au fost profanate, majoritatea sulurilor Torei au fost distruse, iar obiectele de cult au fost furate. Legionarii au venit cu topoare, răngi, ciocane, târnăcoape. Toate sinagogile atacate au fost incendiate, iar două au ars integral: Templul Mare Spaniol (Cahal Grande) a fost ars în întregime în seara de 22 ianuarie 1941, sinagoga Beth Hamidraş Vechi a fost incendiată, în timp ce credincioșii erau la slujbă, Templul Podul Mogoșoaiei a fost dărâmat cu topoare, târnăcoape și răngi de fier, sulurile sfinte au fost arse și rupte, au fost furate valori, Templul Coral (înființat în anul 1866) a fost atacat încă din prima seară a rebeliunii, iar cantorul OziasKopstück a oficiat sub paza rebelilor ultimul serviciu divin la ora 5. Credincioșii veniți la rugăciunea de seară au fost arestați și torturați la sediul CML.

SALVATORI

Există puține mărturii legate de cei care au avut curajul să salveze evrei în zilele pogromului din București. Câţiva au primit titlul de Drepţi între popoare, acordat de Institutul Yad Vashem: Constanţa Florescu, care a adăpostit-o în casa ei pe prietena ei Roza Hendler; Alexandru Ghiţescu, care l-a ascuns în casă pe vecinul lui, avocatul Joseph Morgenstern, familia Stoenescu, care a chemat familia Donner să se ascundă în casa lor timp de trei zile sau Maria Tubak, care atunci când legionarii au vrut să-i aresteze chiriaşii evrei i-a convins că acolo nu locuiesc evrei şi a păzit casa timp de trei zile.

Un om deosebit prin convingerile sale umaniste a fost Gheorghe Lungulescu, care a adăpostit zeci de evrei din Olteni, Dobroteasa şi Văcăreşti, la căminul Şcolii anglicane, din strada Olteni şi a venit de câteva ori să se intereseze de soarta lor.“

Text de Adrian Cioflâncă (publicat prin bunăvoința istoricului român)

Imagine din Arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (ACSIER) – Federația Comunităților Evreiești din România (FCER)