"Nu putea fi altul decât Blecher, Inimi cicatrizate. Un pasaj care întotdeauna m-a impresionat cu puterea sa descriptivă, în care Blecher foloseşte mâna de maestru pentru a descrie degradarea umană, în acest caz cea fizică, estetica urâtului. Şi o găsesc de o vigoare copleşitoare. De departe traducerea nu a fost deloc uşoară pentru a obţine acest efect extraordinar (în cazul în care acesta a fost realizat) într-o altă limbă ". (Joaquín Garrigós Bueno)
Joaquín Garrigós Bueno este licenţiat în Filologie Hispanică şi Drept. A tradus peste 40 de titluri din literatura română din 1994 şi până în prezent. A fost director la Instituto Cervantes de Bucarest.
***
"[...]Într-o după-amiază veni inginerul singur și îl anunță că poate să facă o vizită fiului său care se simțea mai bine. Era pe înserat. Emanuel, intrând în odaia lui Quitonce, nu distinse la început aproape nimic. În toată încăperea ardea o singură lampă, lângă pat, acoperită cu un voal gros albastru; aerul închis mirosea a iodoform și poate a valeriană, un amestec de antiseptic și de parfum puțin grețos de stupefiant.
În lumina nesigură, foarte estompată, Emanuel îl descoperi pe Quitonce, galben și tras la față cu capul înfundat în perne, foarte îmbătrânit. Claritatea scăzută a lămpii îi punea pe față umbre verzui și mate, încât pe alocuri obrazul părea translucid. Era singur în odaie, așteptând vizita.
— Ce mai faci?... murmură el slab, apăsând pe fiecare cuvânt. Emanuel nu avu curajul să răspundă „bine" și nici să-l întrebe la rândul lui cum se simte, tăcu.
— Cât mă privește pe mine, urmă penibil de greu Quitonce, cred că eu mă duc... aș scăpa poate dacă... mi-ar face... mai multe... mai multe injecții pe zi... ulei camforat, asta îmi trebuie, dar nu vor... sunt toți... toți... toții... niște porci, da... porci... porci...
ÎI îneca astma mai tare ca de obicei și tușea din când în când sec, cu un zgomot scurt și uscat venind din piept ca zăngănitul unui obiect spart. Se agăța de câte un cuvânt și îl repeta, obsedat și distrat de el, până ce își reamintea brusc de restul frazei ce avea de spus.
În clipa când Emanuel vru să-i răspundă, intră Eva cu o seringă în mână. Venea pentru injecția de ulei camforat; se făceau în totul două pe zi și nici n-ar fi suportat mai mult, însă Quitonce se încrustase în ideea că nu i se fac injecții suficiente. Și nimic nu l-ar fi putut convinge de contrariul.
— Totul durează o minută... stai...
Pentru a vedea mai bine, infirmiera luă jos vălul de pe lampă. Se făcu în odaie deodată lumină și apărură
în plină evidență toată dezordinea și murdăria dintr-însa. Zăceau pe jos bucăți de vată și hârtii mototolite, iar pe masă sticlele de medicamente se amestecau cu diferite cutii și prafuri. Infirmiera luă jos cuverturile și în lumina crudă apăru un Quitonce gol, înfășurat în pansamente, cu trupul îngrozitor de slab, cu fața murdară și nebărbierită (adineaori în întuneric, obrazul părea acoperit de umbre). În mijlocul nudității, un sex închircit și vânăt se ascundea sub un pubis răvășit cu pete mari, galbene, pe pielea arsă de iod. Era același sex pe care Emanuel îl văzuse cândva pe o fotografie, în toată tensiunea virilității lui, și nimic nu putea fi mai impresionant decât suprapunerea imaginii mintale, în momentul acela, peste realitatea prezentă, sărmană și mizeră.
Cu stupoare privea sexul acela umil și zgribulit, masculinitatea aceea închircită și inutilă, care dădea un sens de înspăimântătoare deșertăciune vieții... Era un amănunt mai uman, și mai acut, decât toate pansamentele și decât însăși operația suferită. Era însuși semnul indubitabil al valorii meschine pe care în orice caz o poate avea trupul unui om...
„În orice caz... în orice caz... își repeta Emanuel, ce poate face un om cu trupul lui?..." Impresia de durere și de tortură se desăvârșeau astfel uluitor prin evidența aceea simplă și umilă care revela dintr-o dată epuizarea vieții celei mai esențiale și invazia rece și deprimantă a suferinței până la limitele trupului, până acolo, unde Quitonce, dintr-un om viril cu pofte și elanuri, devenea o simplă alcătuire de organe care putrezesc rând pe rând, cu vertebrele mucegăite și cu sexul - sexul de odinioară care dădea trupului tot sensul și toată vivacitatea lui - devenit o bucată de carne ce se strângea flasc și se descompunea încet, înaintea putreziciunii finale.[...]"
Max Blecher, Inimi cicatrizate
***
"[...]Una tarde llegó el ingeniero solo y le comunicó que podía visitar a su hijo, que se sentía mejor. Estaba oscureciendo. Emanuel, al entrar en el cuarto de Quitonce, no distinguió al principio casi nada. En toda la habitación ardía una sola lámpara, junto a la cama, tapada con un grueso paño azul; la habitación cerrada olía a yodoformo y quizá a valeriana, una mezcla de antiséptico y perfume, un estupefaciente más bien nauseabundo.
A la luz vacilante y muy difuminada, Emanuel descubrió a Quitonce, amarillo y con la cara chupada, con la cabeza hundida en la almohada, muy envejecido. La débil claridad de la lámpara confería al rostro sombras verdosas y mates, de tal suerte que en algunas partes la cara parecía traslúcida.
Estaba solo en la habitación esperando a la visita.
–¿Qué tal? –murmuró con voz débil, acentuando las palabras.
Emanuel no tuvo valor para contestar «bien» ni para preguntarle a su vez cómo se sentía; se calló.
–En lo que a mí respecta –continuó con gran dificultad Quitonce–, creo que me voy… Quizá me libraría si… me pusieran… muchas… muchas inyecciones al día… aceite alcanforado, eso es lo que necesito, pero no quieren… son todos… todos… unos cerdos, sí… cerdos… cerdos…
Lo ahogaba el asma, más fuerte que de costumbre, y a intervalos tenía una tos seca con un ruido corto y áspero que le venía del pecho, como el rechino de un objeto partido. Se agarraba a cada palabra y la repetía, obsesionado y distraído, hasta que recordaba de pronto el resto de la frase que quería decir.
En el momento en que Emanuel iba a contestarle entró Eva con una jeringuilla en la mano. Venía para la inyección de aceite alcanforado; se la po¬nían dos veces al día y tampoco habría soportado más, pero a Quitonce se le había metido en la cabeza que no le ponían las suficientes.
Y nada habría podido convencerlo de lo contrario.
–Es solo un minuto… Quédate…
Para ver mejor, la enfermera retiró el paño de la lámpara. De pronto se iluminó la habitación y aparecieron con absoluta claridad todo el desorden y suciedad que había en ella. Por el suelo había desperdigados trozos de algodón y papeles estrujados y en la mesa los frascos de medicamentos se mezclaban con diferentes cajas y polvos.
La enfermera quitó el cobertor y las sábanas y a plena luz apareció un Quitonce desnudo, envuelto en vendas, con el cuerpo tremendamente delgado y la cara sucia y sin afeitar (antes, en la oscuridad, el rostro parecía cubierto de sombras).
En medio de la desnudez, un sexo encogido y violáceo se escondía debajo de un pubis asolado con grandes manchas amarillas en la piel quemada por el yodo. Era el mismo sexo que Emanuel había visto en cierta ocasión en una fotografía en todo el apogeo de su virilidad, y nada podía ser más impresionante que la superposición de la imagen mental, en aquel momento, sobre la realidad presente, pobre y mísera.
Miraba con estupor aquel sexo humilde y encogido, aquella masculinidad arrugada e inútil que daba a la vida un sentido de terrible vaciedad… Era un detalle más humano y punzante que todos los vendajes y que la mismísima operación sufrida. Era incluso la señal indubitada del mezquino valor que, en cualquier caso, puede tener el cuerpo de un hombre…
«En cualquier caso… En cualquier caso… ¿Qué puede hacer un hombre con su cuerpo?», se repetía Emanuel. Así, la impresión de dolor y de tortura se completaban de manera asombrosa con aquella evidencia simple y humilde que revelaba, de pronto, el agotamiento de la vida más esencial y la invasión fría y deprimente del sufrimiento hasta los límites del cuerpo, hasta allí donde Quitonce, de un hombre pletórico de virilidad con deseos e ímpetus, se convertía en una mera composición de órganos que se pudrían uno tras otro, con las vértebras carcomidas y con el sexo, ese sexo que antaño le daba al cuerpo todo su sentido y su vivacidad, convertido en un trozo de carne encogido y flácido y que se descomponía lentamente, antes de la putrefacción final.[...]"
Max Blecher, Corazones cicatrizados, Editorial Pre-textos, Traducere din română de Joaquín Garrigós Bueno
