Cristian Teodorescu, Cartea pisicii
[fragmente]
„...e o corcitură cu o rasă rară, siberiană. Primarul ne mai zivcea și că e rudă cu Matei basarab, domnitorul.
Așa că, la fel cum nu-l puteam vedea pe Matei Basarab, despre care primarul susținea că i-ar fi un soi de stră-străunchi, nu-l puteam vedea nici pe cotoiul siberian care se încurcase cu o pisică de-a noastră. Oricum însă, nu se atingea nimeni de bănuita siberiană când fugea de acasă, în călduri. Primarul era prieten cu șeful de post, cu popa și cu medicul vacilor și al porcilor din comună. Iar țăranii se mai și pîrau unii pe alții ca să se pună bine cu primarul. Așa că, atunci când pisica lui intra în călduri și mai fura mîncare de ici, de colo, pe unde i se părea ei că sunt cotoi interesanți, scăpa nevătămată din bucătării și din cămări, fiindcă toată lumea din sat știa că pisica primarului era albăstruie, ca nici o alta din comună.
Când primarul a pierdut alegerile, primul care a rupt misterul despre culoarea pisicii lui a fost veterinarul, care era de părere că albăstruia Vasilica avea o boală care se manifestă și astfel, nu că ar fi fost descendenta vreunei rase siberiene.
Mai nasol pentru primar a fost cînd unul dintre profesorii de istorie de la cele trei școli din comună i-a făcut arborele genealogic și a susținut că primarul nu era decît descendentul unui arnăut domnesc, care se culcase cu o localnică, pe cînd Matei Basarab fugea de cei care voiau să-i ia gîtul.
Cînd s-a văzut fără primărie, domnul Saizu a redevenit nea Saizu și nu și-a mai lăsat pisica să umble creanga prin comună. S-a certat cu medicul veterinar și cu profesorul de istorie care descoperiseră bube atît în trecutul lui, cît și în cel al pisicii. A avut o singură satisfacție, mult prea tîrzie, dar orișicît.
Bătrînul Costel pîrlitul, cel care se întorsese din Siberia în anii șaizeci, venise cu un pui cenușiu de pisică pe care-l ținuse la piept, prin toate trenurile pe care le schimbase pînă să ajungă aici. Poate cotoiul cu care venise Costel din Siberia era o corcitură cu pisicile albastre de acolo. Dar pe cine mai interesa asta dacă primarul pierduse alegerile?”
„Pantofii
Pe hol există o colecție de pantofi într-o dezordine perfectă. Eu și celelalte trei pisici, cîte suntem acum, avem grijă de această dezordine. Lui Nicodim îi plac pantofii lui Cristian, așa că îi plimbă prin casă și, în semn de prețuire totală, i-a și zgîriat pe bombeu pe cei mai noi dintre ei.
Cristian e mai cumsecade decît mi s-a părut la început. S-a mulțumit să constate că pantofii ăștia nu mai pot fi purtați decît noaptea pe stradă. Asta după ce mai întîi i-a dat cu cremă, sperînd că va acoperi zgîrieturile. Cățeaua Mița s-a prins însă că în adîncul sufletului său Cristian era supărat pe Nicodim. L-a fugărit prin casă, dar numai așa, ca să-i arate lui Cristian că n-o lasă indiferentă momentele lui de enervare. Slugărnicii de cîine!
Marțian cel negru nu se joacă decît cu pantofii lui Matei. Poate fiindcă el l-a pescuit din burta blocului. Dar Marțian e și mai ciudat decît noi. Se duce să mănînce din mîncarea cățelelor atunci cînd ele nu sînt de față și s-a împrietenit cu englezoaica Tuică, fiindcă a observat că Mița o persecută. Treburi mai vechi, de-ale lor. Totuși, una peste alta, Mița și Tuică sînt prietene. Atîta doar că Mița îi reamintește periodic Tuiculiței că ea e stăpînă în casă. N-o mușcă, doar o tăvălește puțin, dar din cauza asta pe Tuică o apucă plînsul. Asta o ține poate de sensibilitățile ei englezești.”