Florin Irimia
MISTERUL
MAȘINUȚELOR
CHINEZEȘTI [fragment]
„[...] O altă zonă „fierbinte“ din casă o reprezenta debaraua, „baia de serviciu“, cum i se mai spunea, unde bunică-miu amenajase câteva rafturi unde ai mei înghesuiseră tot felul de lucruri pe care nu se îndurau sau pur şi simplu le era lene să le arunce, de la caietele şi cărţile mele de şcoală din anii trecuţi până la ziare şi reviste, geamantane stricate, haine vechi, pantofi scâlciaţi şi aşa mai departe. Îmi plăcea să-mi petrec timpul acolo pentru că era cald, aveam oricând WC-ul la dispoziţie (deşi de pe ghenă veneau uneori nişte mirosuri greu de suportat), unde mai pui că existau nenumărate interioare de cercetat: poşete cu câte un bănuţ înăuntru, borsete cu şi mai mulţi bănuţi înăuntru, genţi diplomat, buzunare de paltoane şi cojoace conţinând bilete vechi de autobuz şi de film, plus vreo două cutii doldora de scrisori şi vederi primite de ai mei de-a lungul timpului. Mai erau acolo şi câteva cărţi care nu mai încăpuseră în bibliotecă şi n-am să uit cum, într-o zi, am dat peste una care se numea Grotescul şi muzica,iar în naivitatea mea frapantă am fost convins că Grotescu e un domn, ca Enescu sau Porumbescu, şi seara i-am întrebat pe ai mei cine a fost acest muzician, Grotescu, când a trăit şi ce a compus, pentru că eu nu auzisem niciodată de el, fără săpricep câtuşi de puţin de ce reacţia lor a fost să se prăpădească de râs. Dar descoperirea „epocală“ pe care am făcut-o şi despre care vreau să vă povestesc n-a avut de-a face cu cărţile.
Era spre sfârşitul anului şi mă pricopsisem cu o răceală suficient de serioasă ca într-o dimineaţă maică-mea să-mi spună că „azi“ nu voi merge la şcoală. „Nimic mai fain!“, m-am bucurat eu în gând, cu atât mai mult cu cât, paradoxal, nu mă simţeam rău deloc. Aşa că am aşteptat cuminte ca ei să plece la serviciu, apoi m-am dat jos din pat şi, după ce-am devorat ce-mi lăsaseră de mâncare, mi-am început munca de explorator.
Nu mai ştiu acum unde le-am găsit, în geamantanul vechi pe care pe vremuri ai mei îl foloseau când mergeam la mare sau să fi fost ascunse în spatele unor pulovere care-mi rămăseseră mici? Cert este că, la un moment dat, spre marea mea surprindere şi încântare, am dat peste trei cutii frumos colorate, una mai ochioasă decât alta, care conţineau, atunci când le-am deschis, exact ceea ce era desenat pe ambalaj, adică trei maşinuţe chinezeşti noi-nouţe, pe care le-am întorscu emoţiepe toate părţile, extaziindu-mă cu voce tare la fiecare detaliu pe care îl descopeream. Spre exemplu, camionului roşu, cu baterii, i se rabata basculanta când acţionai butonul ON, ca să nu mai zic că i se aprindeau şi farurile, un adevărat lux pe vremea aceea, maşinuţei sport, decapotabilă, i se deschideau atât portbagajul – unde dădeai peste roata de rezervă, din cauciuc, pe care o puteai scoate, incredibil! –, cât şi capota, unde găseai motorul, nu desenat ca la alte jucării, ci făcut dintr-o bucată de plumb, care chiar aduceaa motor, în timp ce viţeluşul de puf din camioneta vopsită în roşu mergea să sugă la ugerul maică-sii ori de câte ori făceai ca roţile să se-nvârtă.
Era, cum spuneam, spre sfârşitul anului, în curând urma să vină Moş Nicolae, numai că între timp aflasem de la şcoală că doar Moş Gerilă exista, în timp ce Nicolae era o simplă invenţie a părinţilor. Vestea mă cam duruse, fusese de fapt aproape un şoc, dar de ruşine nu le împărtăşisem şi alor mei informaţia, nu voiam să-i pun într-o situaţie jenantă care să necesite dezvinovăţiri şi alte explicaţii penibile, fapt pentru care atunci când taică-meu m-a întrebat, culmea, la foarte puţin timp după aflarea noutăţii, „Auzi, da’ tu mai crezi în Moş Nicolae?“, eu i-am răspuns, poate cu o voce puţin gâtuită: „Da, bineînţeles, de ce să nu mai cred?“.„Pentru că ştiu că unii copii spun că nu există“, mi-a zis el uitându-se încă puţin suspicios la mine. „Nu ştiu“, am minţit, probabil înghiţind în sec. „N-am auzit nimic despre asta.“ Discuţia îmi era încă proaspătă în minte, nu trecuseră, cred, mai mult de două săptămâni de atunci, aşa că bucuria descoperirii fu rapid înlocuită de o panică cum nu mai trăisem de mult. Nu mă temeam că n-am să ştiu să-mi ascund urmele, mă pricepeam destul de bine la asta. Temerile mele ţineau de faptul că nu voi fi în stare să mă prefac suficient de entuziasmatla vederea darurilor lăsate lângă ghetuţe, câtă vreme, de obicei, mă manifestam destul de zgomotos, aproapeteatral, ai fi zis, în momentul desfacerii cadourilor.
Câteva zile am trăit într-o stare de excitare nervoasă intensă,ca un actor înaintea unei premiere. Apoi a venit şi seara de 5 decembrie, cadourile au fost lăsate lângă cizmuliţe, iar eu m-am pregătit să dau o mică reprezentaţie. Una era să spui că da, crezi în Moş Nicolae, alta era să faci dovada acelei credinţe. „Acu-i acu“, mi-am zis, am înghiţit pentru a nu ştiu câta oară în sec şi, cu inima bătându-mi nebuneşte în piept, am desfăcut primul cadou. Dar când am înlăturat ambalajul frumos colorat am constatat cu mirare, dar, recunosc, şi cu o mare uşurare că înăuntru se afla un banal penar, chinezesc, ce-i drept, dar ăsta era singurul lucru în comun pe care-l avea cu maşinuţele din debara. Am desfăcut şi al doilea cadou şi m-am trezit că ţineam în mâini un joc Piticotpe care mi-l doream de ceva vreme. În sfârşit, în a treia cutie am găsit o maşinuţă, dar nu chinezească, ci românească, un Aro 244 din plastic, pe care îl mai am şi acum, mă rog, ce-a mai rămas din el, căci n-am fost un copil prea grijuliu cu jucăriile sale. M-am gândit ulterior că, până la urmă, aş fi putut interpreta cu succes şi rolul entuziastului dacă dinaintea mea s-ar fi găsit cadourile descoperite din greşeală. Aşa însă, situaţia era teribil de tristă: nu numai că nu exista Moş Nicolae, dar se părea că Moş Gerilă era şi el o simplă invenţie, din moment ce, îmi imaginam eu, cele trei maşinuţe urmau să-mi fie puse sub brad nouăsprezece zile mai târziu, eventual împreună cu alte cadouri cumpărate din magazine. Eram debusolat. Totuşi, n-am zis nimic, iar când am fost întrebat ce am, de ce sunt atât de plouat, am spus şi eu ce auzisem la mama de atâtea ori: „Mă doare îngrozitor capul, nu acum“. Am primit o aspirină, pentru care a trebuit să mă prefac recunoscător, un fleac din punct de vedere interpretativ, şi am fost trimis la culcare.
Zilele au trecut cu o încetineală nepăsătoare, aproape c-ai fi zis intenţionată. Apoi bradul a fost împodobit, iar darurile aşezate sub el. În seara de 24 decembrie, un copil blazat desfăcea trei cadouri, ştiind foarte bine ce se ascundea în spatele fiecărui ambalaj. Numai că, spre surprinderea lui, la fel ca în seara de Moş Nicolae, ele nu aveau nimic de-a face cu cele trei maşinuţe găsite în debara: un pistol cu capse, un clasor, un glob pământesc şi ceva de îmbrăcat au fost singurele daruri puse sub brad. De data asta nu mai primisem nici măcar o maşinuţă. Îmi mai venise inima la loc, vă daţi seama. Se părea că Moş Gerilă era cât se poate de real, până la urmă, cu puţin noroc, putea să existe şi Moş Nicolae. Cum rămânea însă cu jucăriile din geamantan? În mai puţin de o lună era ziua mea, aşa că probabil urma să le primesc atunci, m-am consolat eu. Ca să nu risc să fiu prins în flagrant, am aşteptat ca ai mei să adoarmă, după care, tiptil-tiptil, m-am dus în debara. Nu mai fusesem de mult în camera comorilor. Îmi cam pierise cheful, recunosc. Până la urmă, chiar nu intenţionam să-mi descopăr toate cadourile înainte de a le primi. Nici măcar nu m-am mai chinuit să aprind lumina, am bâjbâit după geamantan, i-am desfăcut rapid cataramele şi am pipăit în interior prin mica fantă creată. Era gol. Am controlat şi după pulovere, dar n-am găsit nimic nici acolo. „Ciudat“, m-am gândit. „Oare să-şi fi dat seama că cineva umblase la ele?“ Când să mă dau jos, obosit fiind, am alunecat de pe rafturi şi am căzut pe podea. Impactul, suficient de puternic, mi-a luat tot aerul din plămâni şi preţ de câteva minute am crezut c-am să mor asfixiat, ca atunci, sub plapumă. „Ce moarte stupidă“, mi-a trecut prin minte, „nu aşa mi-o imaginasem“. Dimineaţă m-am trezit tot acolo, cu capul pe nişte rogojini de plajă, deşi noaptea visasem că mă-ntorsesem la mine în cameră. M-am grăbit să ajung în pat înainte ca ai mei să-şi dea seama unde dormisem.
De ziua mea, în acel nou an ciudat, plin de neprevăzut, am primit cadou un trening, o pereche de adidaşi negri, cu crampoane, nişte cărţi şi un ghiozdan. Nemaiputând rezista curiozităţii, dar şi nedumeririi, am hotărât că venise timpul să dau cărţile pe faţă:
— Dar când primesc maşinuţele chinezeşti? am întrebat, fără să iau în calcul posibilitatea că aş putea să nu le primesc niciodată.
— Care maşinuţe? s-a arătat maică-mea contrariată.
— Cum care? Maşinuţele chinezeşti pe care le-am găsit din greşeală în geamantanul cu care mergeam noi la mare…
Maică-mea i-a aruncat o privire scurtă lui taică-meu, care am avut impresia că s-a înroşit.
— Ce tot spui acolo, băiete? a intervenit el, aproape răstit. Ce maşinuţe chinezeşti? Ce, n-ai destule?
Fără să-nţeleg prea bine cum, mi-am dat seama că făcusem o gafă. O prezenţă ostilă, invizibilă, dar reală se vârâse între noi şi din nou simţeam că n-am aer.
— A, v-am păcălit! Am vrut să văd ce ziceţi! am strigat la ei, cu ultimele puteri, slobozind un hohot de râs panicat şi penibil.
Apariţia şi dispariţia maşinuţelor chinezeşti s-a lămurit în mai puţin de un an. Până la Crăciunul următor maică-mea şi taică-meu erau divorţaţi, iar eu aveam o a doua mămică şi un nou frăţior, care, când i-am trecut pragul casei, m-a poftit, politicos şi binevoitor, să mă joc cu maşinuţele lui chinezeşti. Camionului roşu, cu baterii, i se rabata basculanta când acţionai butonul ON, ca să nu mai zic că i se aprindeau şi farurile, un adevărat lux pe vremea aceea, maşinuţei sport, decapotabilă, i se deschideau atât portbagajul – unde dădeai peste roata de rezervă, din cauciuc, pe care o puteai scoate, incredibil! –, cât şi capota, unde găseai motorul, nu desenat ca la alte jucării, ci făcut dintr-o bucată de plumb, în timp ce viţeluşul de puf din camioneta vopsită în roşu mergea să sugă la ugerul maică-sii ori de câte ori făceai ca roţile să se-nvârtă”.
