„Busola literară” – nou proiect de promovare a literaturii contemporane românești în Polonia
Busola literară – se dorește a fi o călăuză prin atelierele creatoare ale scriitorilor români contemporani încă nedescoperiți de publicul polonez sau ale căror noi cărți nu și-au găsit încă drumul spre Polonia. Busola dezvăluie calea cea mai scurtă spre punctul cardinal al literaturii bune, îndemnând cititorii, traducătorii și editorii polonezi la expediții prin noi ținuturi ale imaginației literare românești.
Busola ne indică azi:
MISTERUL MAȘINUȚELOR CHINEZEȘTI, de Florin Irimia
Misterul mașinutelor chinezești este o colecţie de patruzeci de povestiri interconectate și tot atâtea episoade din viața unui (viitor) scriitor, nu neapărat cel care și-a pus numele pe copertă, dar nici foarte diferit de el. Patruzeci de povestiri care se pot citi asemenea unor capitole de roman și în care memoria și ficțiunea, nostalgia și suferința se completează reciproc pentru a forma un univers personal populat cu tot felul de creaturi, când blânde, când fioroase, când amuzante, când melancolice, când protectoare, când reci, când pur și simplu ciudate.
Coordonatele de localizare a cărții:
Editura Polirom, Iași, 2017, 224 pg.
Cine este Florin Irimia?
Florin Irimia s-a născut în 1976 la Iași. Este lector doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În 2009, debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014), precum și volumele de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017) și Bărbatul din spatele ceții (2021).
Conduși de busolă, Veni, legi, dixi (ah, latina: am ajuns, am citit, am spus):
„Confesive şi introspective, prozele [din Misterul mașinuțelor chinezești] au ca pretext decupaje din viaţa standard a unei familii (călătorii, vizite, sărbători, întâmplări aproape insignifiante în sine), dar nu se povesteşte prea mult, nu există propriu-zis un epic, episoade narative în sensul anecdotic, ci mai mult o atmosferă interioară, o oglindă plimbată de-a lungul unor stări afective. [...] Scrisă atent, fluent şi cu naturaleţe, uneori cu fraze lungi şi elegante (unele pasaje introspective au ceva din „aşezarea“ epistolelor), cu episoade relativ omogene şi apropiate ca valoare, unele insuportabile emoţional, [...] cartea de povestiri consanguine a lui Florin Irimia (…) este una dintre cele mai bune cărţi ale copilăriei de la noi. Una amară”. [Marius Chivu, Dilema veche]
„Torturat, ca noi toți, de un irepresibil sindrom Peter Pan, Florin Irimia pornește, în Misterul mașinuțelor chinezești, în căutarea propriilor „à côté de chez…” Adică își retrăiește, scriind, propria copilărie petrecută în decorul sordid al ultimului deceniu comunist, transmutând viața imediată a copilului într-o introspecție de multe ori dureroasă. Căci nu atât mulțimea de întâmplări comice și de „faze”, cum ar spune Ovidiu Verdeș, pe care autorul și le amintește, povestindu-le cu un talent și o plăcere evidente, sunt partea cea mai intensă a cărții, ci căutarea obsedantă a vechilor traume, a crăpăturilor din porțelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atâta vreme refulate, prin care autorul își citește, ca-n liniile din palmă, viața actuală. Florin Irimia nu caută copilul pierdut, copilăria pierdută, ci, prin ele, se caută pe sine însuși. [...] Povestirile din volum respiră o ingenuitate, o naturalețe, o lipsă de fasoane literare care mie mi-au plăcut mult”. [Mircea Cărtărescu]
„Scrisă cu nedisimulată plăcere a povestitului și a (re)descoperirii, structurată de incontestabila experiență teoretică și practică a profesorului și practicianului de literatură, obișnuit cu jocurile, trucurile și chiar onestitățile dezarmante din spatele ficțiunii, cartea e, fără îndoială, un jurnal al trădărilor, renunțărilor, pierderilor, dezvrăjirilor, o cronică a maturizării alcătuite din răni, zgîrieturi, căderi, cioburi, falii, cutremure interioare”. [Cristina Chevereșan, Orizont]
„Citind acum ceva vreme unul dintre primele drafturi ale acestui manuscris, Misterul mașinutelor chinezesti (colectia „Ego. Proza”, ed. Polirom), am rămas cu ideea că această carte are o putere. M-am gândit mult la ea, la unele pasaje puternice, care mi-au răscolit mintea și m-au făcut să mă gândesc la propria copilarie, la părinții mei, la bunici și la călătoriile-aventuri din vremea în care orice necunoscută din existența mea căpăta dimensiuni apocaliptice. Apoi am dat peste o legenda interesantă, e drept, japoneză, nu chinezească, și lucrurile s-au legat în mintea și-n inima mea. Japonezii au o tradiție, Kintsugi, care înseamnă repararea vaselor sparte și apoi acoperirea „leziunilor” cu aur topit. Vasul astfel reparat nu mai e cel dinainte, poate că la formă aduce cu acela, dar aspectul nu mai e la fel și parcă nici nu se mai simte la fel când îl iei în mână. Aceste semne ale istoriei unui obiect înseamnă de fapt valoare adăugată, o poveste nouă, încă o amintire, e de fapt ca un suflet tulburat și apoi împăcat. Japonezii folosesc termenul de „kintsugi” și pentru cancer, boala cea mai întâlnită în Japonia, referindu-se la urmele trupești și sufletești pe care le lasă în urma sa: un alt mod de a privi viața, putere, voință, reziliență. Pentru mine, cartea asta noua a lui Florin Irimia este Kintsugi, atât am vrut să vă spun”. [Virginia Costeschi, bookmag.eu]
Vreți să vă convingeți? Busola vă dezvăluie un fragment din carte:
„Misterul mașinuțelor chinezești
Să fi avut vreo unsprezece ani pe atunci, eram un găligan dolofan, cu mâini şi picioare ca nişte pâiniţe bine crescute, dar încă necopt la minte, iar taică-meu mă poreclise Zaikin, după numele sportivului sovietic, nu pentru c-aş fi manifestat vreun interes pentru lupte sau pentru avioane, ci pentru că numele îi sugera un individ durduliu – ceea ce, dacă Ivan nu fusese, eu cu siguranţă eram. La fiecare serbare de iarnă interpretam, de câţiva ani buni, rolul omului de zăpadă, iar primăvara nu puteam fi decât ursul morocănos (dar totuşi suficient de rotofei) care iese din bârlog după luni întregi de hibernare. Apetitul pentru mâncare mergea mână în mână cu un alt apetit, acela de a investiga fiecare colţişor al apartamentului în care-mi duceam zilele, o îndeletnicire rezervată momentelor când rămâneam singur acasă, nu atât de dese şi de lungi ca să-mi dea ocazia să mă plictisesc. Obişnuiam să cotrobăiesc cu precădere prin sertarele bibliotecii din sufragerie, unde cantitatea de mărunţişuri părea inepuizabilă: medicamente, diapozitive, filme şi un aparat foto, bibelouri ciobite, brichete, câteva ceasuri deşteptătoare, pachete cu cărţi de joc, pixuri stricate, bancnote şi monede „de pe timpuri“ etc. Uneori mai dădeam şi peste obiecte ale căror denumire sau rost nu le cunoşteam, misterioase, ca un set de prezervative, sau măcar interesante, ca nişte agende cu însemnări ale tatălui meu şi ceea ce mai târziu mi-am dat seama că era un jurnal al maică-mii de pe vremea studenţiei sale.” [citește mai departe aici]
Vă așteptăm impresiile de lectură pe adresa warszawa@icr.ro!
