Busola literară - fragment din romanul „Trilogia sexului rătăcitor”, de Cristina Vremeș

Cristina Vremeș
TRILOGIA SEXULUI RĂTĂCITOR [fragment]

„[...] Extracţia polipilor la trei ani, prima tabără de schi la unsprezece, moartea bunicului o lună mai târziu, premiul întâi patru ani la rând, tăierea părului stil bob, toate mi se întâmplaseră mie, însă nu lăsaseră nici o amprentă definitivă. Mi le aminteam fără să simt mare lucru. Nu era o indiferenţă cinică sau feroce, ci una provenită dintr-o stângăcie de a exista şi un raport extatic cu prezentul imediat, eram ca un nou-născut fără memorie. Până la cincisprezece ani, mă autoreprezentam ca pe un făt cu istoria neîntinată, imagine pe care mama Liliana o hrănea în amănunt, atunci când începea să povestească despre naşterea Adei, adică a mea, adică a acestui copil cu piele de creolă şi plămânii sănătoşi, însetată de lapte, inventariindu-i pe rând degeţelele, buricul, smocurile sprâncenelor, tălpile moi, gingiile, genunchii, pernuţele palmei. Povestea naşterii Adei nu mă privea, cum părea povestea unei Madone ce alăpta, instalată într-o buclă temporală, şi trecând prin orbita naşterii în chip repetat. De câte ori parcurgea delirul naşterii acestui făt, acestei Ade nou-născute din care, pare-se, proveneam, de atâtea ori mă simţeam împinsă în spatele istoriei, într-o amorţire indiferentă în care viaţa stagna la începuturile ei. Timpul a rămas fix după evacuarea uterină timp de cincisprezece ani, până în acea după-amiază de duminică, pe peronul de la Aviatorilor, când Marcu mi-a spus că nu mai sunt gagica lui, motivând că aveam un colac grăsan peste abdomen, şi că eram şi proastă pe deasupra.

Timpul mi-a intrat în corp odată cu acest episod. La cincisprezece ani, am înţeles că nu te poţi dezice de propria istorie, care sapă galerii subterane, pungi de vid şi excrescenţe în interiorul corpului tău, obligându-te să avansezi pe pista temporală în mirosul lor rânced. La cincisprezece ani, am înţeles că devii ceea ce ţi se întâmplă, că asta înseamnă trecerea timpului, iar faptul care a marcat această înţelegere cumplită s-a întâmplat pe peronul Aviatorilor.

Aveam faţa buhăită şi ochii dureroşi de plâns. Aerul rece ieşea prin gura tunelului, indicând sosirea metroului, pe care-l vedeam cu coada ochiului, prin fâşiile de lumină, apărând, palpitând, dispărând, plecări şi sosiri punctate de ecoul vocii feminine anunţând că uşile se închid, uşile se deschid, un păcănit mecanic ce ritma cuvintele lui Marcu. Mă părăsea şi îmi ştergea nasul cu batiste de hârtie, fiind încântat de balele lungi şi vâscoase care-mi ieşeau pe ambele nări. Pentru a mă ridiculiza şi pentru a-mi sublinia urâţenia, precum şi puterea lui de a mă transforma într-o mutră scrofuloasă cu mucii atârnând în ciucuri graşi sub bărbie, trăgea câte o fibră elastică de la baza nasului, o rotea, o trăgea în văzduh, până când puteam s-o văd cu ochii mei. Chiar şi aşa, nu plecam, sperând că va schimba verdictul – a fost doar o glumă, un test, să afle dacă eram devotată şi pregătită să mă urâţesc pentru el – aşa că m-am smiorcăit cu muci graşi şi tânguieli până când m-a luat de umeri şi m-a aruncat în metrou. Când m-am întors înspre uşile împreunate, sudate de sus până jos de un cauciuc tocit şi încreţit la margini, i-am văzut chipul despicat în două de liniahubloului. Rămăsese pe peronul evacuat. Din spatele geamului zgâriat cu inimi şi puţe, am descifrat unda neliniştii pe care încercase să o ascundă toată după-amiaza sub o grimasă perfidă.

Văzduhul încordat transforma umezeala din cerul gurii în baloane vaporoase. Toamna era bine instalată. Dimineaţa, trupurile pietonilor erau înfăşurate în straturi de bumbac, lână şi fâş. Circulaţia periferică încetinea iar ochii se bulbucau de la bruma fumegândă. În atmosferă se ridicau coruri de răguşeli, tuse, strănuturi, voci drese, striaţii de mucoasă. Autobuzele supraaglomerate mergeau cu viteză şi frâne bruşte, intermitente, dinspre care se propagau valuri de corpuri dezechilibrate, formând un miriapod de genunchi flexaţi şi coate răsucite. La prânz se dezgheţa. Lumina penetra concavităţile capitalei în întregime şi usca suprafeţele cimentate, lăsând în urmă pete de un albastru-petrol care intraseră adânc în fibra trotuarului. Lumina intra aşijderea în frunţile pietonilor şi calma rinichii inflamaţi. Straturile de veşminte se descuamau, dezgolind suprafeţe de piele goală pe gât şi antebraţe. Oraşul în întregime luase ascensorul un etaj mai sus, din spaţiul cavernos al dimineţii înspre prânzul însorit. Mantourile şi fâşurile erau strânse în jurul curelelor de geantă. Corpurile de dimineaţă se înjumătăţiseră, iar jumătăţile neanimate atârnau lâncede.

Ghiozdanul era ticsit cu manuale, felii de pâine neterminate cu indentaţii în formă de semilună, sticle de apă goale, pixuri fără capac care pătau căptuşeala cu mâzgăleli vâscoase, firimituri, bucăţi de hârtie mototolite, praf, strugurel, crengi de busuioc, o perie de buzunar din plastic de un alb spălăcit, cu fire de păr care ieşeau dintre dinţii verticali cu o boabă verde în vârf, un portofel destrămat cu legitimaţiile de bibliotecă, de la Institutul Francez, de la cinematecă, de la centrul de echitaţie, cărţi de fidelitate de la farmacie, de la manichiură, romane-saga, gumă de mestecat. Coridorul liceului era răcoros şi lung. Tavanul înalt dispărea pe jumătate în întuneric, cealaltă jumătate fiind străbătută de halouri de lumină dirijate, pe diagonală, dinspre ferestrele superioare. Pe podea erau încastrate triunghiurile albe, gri şi negre ce inundau suprafaţa linsă. În liniştea dimineţilor, coridorul de la parter părea un cavou dezafectat. Dinspre clasele cu uşile închise se auzea vacarmul băncilor scârţâind şi a fâşâitului de catalog în care se nota prezent sau absent. La sfârşitul orelor, ştiam că Marcu se sprijină de caloriferul din fontă din capătul scării, cu un picior petrecut peste celălalt, aşteptând. Traversam culoarul şi îmi imaginam privirea lui cercetătoare, când dădea semnalul de plecare.

Din mormanul de lână neagră, scămoşată, răsărea fruntea abruptă şi măslinie care ne dirija în tăcere prin curţi părăsite, uzine abandonate, şantiere în repaus. Prin geamurile sparte ale acestor spaţii intrau aerul rece şi lătratul câinilor, în sunetul căruia mă îmbrăţişa mai întâi cu stângăcie, fiind cu un cap şi jumătate mai scundă decât el, urcându-mă apoi pe ceva, pentru a mă privi el de jos, şi nu invers. Când ne pupam, ni se ciocneau dinţii şi limbile se blocau în golurile dintre măsele. Fire de salivăscăpau pe la colţuri. Păream construiţi din părţi obtuze ce se ciocneau la atingere. Ochii lui Marcu erau tulburi după ce ne sărutam mai multă vreme şi mă înfricoşau – părea un leşînviat, un somnambul în aerul rece de iarnă. Citeam emoţiile pe muşchii lui faciali, de parcă răsfoiam un manual de biologie. Era o lectură tehnică, şi nu una empatică. Rămâneam la distanţă, în coconul meu amorţit şi transparent, analizându-i atent comportamentul.

Mă mişcam ca o păpuşă de lemn, suspendată pe soclul improvizat. Marcu mă învăţa limbajul afecţiunii – îmi îndoia braţele, îmi strecura mâinile în buzunar, astfel încât să aibă două toarte de susţinere. Mă lua de toarte şi mă respira. Nu era o metaforă amoroasă, ci literalmente o senzaţie de dezintegrare celulară în care nu îmi mai aparţineam. Faţa, părul, ţâţele erau aspirate de nările lui lacome. Când eram pe soclu, pierdeam dreptul de proprietate asupra mea, şi eram propulsată în neant. Îmi plăcea să fiu în nimicul îmbrăţişării. Când se depărta, părea un străin. Căldura îmbrăţişării în întuneric şi obrazul lui tăios văzut de departe nu aveau nimic în comun.

Marcu era greu de privit. Faţa lui era alcătuită din flancuri compacte întretăiate în unghiuri ascuţite. Părea un mineral. Chipul olimpian, dur nu admitea descompunerea privirii. Mandibula solidă crea iluzia unei masticaţii permanente. Avea sprâncene stufoase de sihastru. Căutam în ochii lui un dram de bestialitate, de erotizare, o sferă accesibilă, jovială, ludică, şimă loveam în mod constant de o prezenţă abisală şi mistică. Trăsăturile lui exprimau un conflict adâncit, absorbit în vine, ce lăsa la suprafaţă un tegument răcorit şi netezit. Marcu nu avea gâlme în corp. Marcu nu cunoscuse angoasa, inflamarea impulsivă, înroşirea pielii, ci o nelinişte care bolborosea mult mai adânc. Părul încâlcit era singura trăsătură ce perturba ţinuta sobră – rotocoalele electrizate îi dădeau un aer infantil, subliniat de faţa netedă şi de firele sârmoase ca părul pubian. Când mă simţeam persecutată, mă consolam cu firele golaşe ce îi ridiculizau autoritatea.

El dispreţuia banalitatea liceenilor care fumau în curte, în gang, afirmându-şi existenţa gălăgios şi prin expresii grosiere, în ciuda profelor varicoase şi a dirigăi cu mutră de măcelar. Voiam să fiu în mijlocul lor, scuturând scrumul unei ţigări, cu o fleaşcă de păr tras peste ochi. Leti de la XD avea tatuat un iepuraş deasupra sânilor. Dacă nu vedeai iepuraşul lui Leti, erai mort. Priveam prin ochiul de fier forjat norul de fum din jurul lui Leti şi îmi doream să fiu cu cei dintr-a zecea, pentru a mă înscrie în geografia curţii. Să vorbesc tare în pauze, în gang, să fumez mult, mai mult decât ceilalţi, să le arăt jeanşii despicaţi şi pielea epilată de pe genunchi, să zic tare, lângă biroul lui Matro, directorul şcolii, că e un comunist împuţit, să mă dau cu negru la ochi ca Leti, mai mult ca Leti, să chiulesc. Imaginea bărbiei înclinate a lui Marcu mă oprea, mă ţinea în burta cavernoasă a clasei, departe de banalitatea gangului.

Marcu ţinea monologuri lungi despre sacru, supa primordială, daci, sfinţi, metafizică, black metal, death metal, traci, brahmani, vede şi upanişade. Ascultam conştiincioasă, cu frica de a descoperi că sunt o impostoare necitită, şi că nu am înţeles nimic. Prin tăcerea permanentă desenam o periferie misterioasă pe care nu o viola, iar eu profitam, memorând cuvintele neştiute, pentru a le încercui cu roşu în DEX mai apoi. Le spuneam în gând pe drumul spre casă, neliniştită de supapa fragilă a memoriei scurte, care oscila între ezoteric şi hârtia igienică pe care trebuia s-o cumpăr, după cum lăsase mama Liliana bilet şi bani, dimineaţă. Hârtie igienică şi încă o chestie. Biletul mamei Liliana căzuse din buzunar în vasul de toaletă, şi nu îmi aminteam lista în întregime. Cuvântul „ezoteric“ plana deasupra liniei 368, alături de un al doilea cuvânt schilodit ce începea cu antr şi avea la mijloc un f. Îmi aminteam apoi de bicarbonatul de sodiu scrijelit sub hârtia igienică, şi eventual de cele două ecleruri cu cafea, numai dacă aveam poftă, fiindcă mama Liliana ţinea regim. În fundalul eclerurilor izvora al doilea cuvânt neştiut, „antropomorf“, după multe ezitări cu „antrometric“, „antrofopic“, „antromoforbic“. Autobuzul staţiona la Răzoare, locotenent-colonel Găină, Orizont, unde coboram cu lista în minte: hârtie, bicarbonat de sodiu, cofetărie, antropomorfic, ezoteric, cinci elemente de care mă agăţam cu nelinişte, pentru a nu-i dezamăgi nici pe Marcu, nici pe mama Liliana, înfigând aceste cuvinte robuste unul câte unul pe fiecare deget, începând de la degetul mare, în îmbulzeala isterică a puhoiului de lume ce aştepta în staţia de la Orizont.

Dorinţa şi posesivitatea lui Marcu cimentau orice spaţiu potenţial în care aş fi putut să încep să îl doresc. Relaţia izvora dintr-un singur sens: din sensul lui, prin apelurile de după zece seara, când aşteptam să ţârâie ecranul negru, distrus din cauza unui borcan de iaurt spart în care plutise într-o după-amiază, apoi, prin înţelegerea cu Mihăiţă, care mă urmărea în pauze, şi care îi dădea raportul micilor devieri cu băieţii rasta din gang, a biletului la balul bobocilor cumpărat pe ascuns, bal petrecut în holul de aşteptare, unde Marcu mi-a făcut o surpriză, analizându-mi cu dispreţ bluza cu spatele gol, rugându-mă să-l conduc în staţia de tramvai, unde mi-a vorbit pe peron timp de o oră despre Sfinţii Părinţi, până când balul meu era pe sfârşite. Număram grupurile de liceeni ieşind de la Why Not, cu spatele dezgolit, tremurând, şi în cele din urmă Marcu m-a lăsat şi a luat tramvaiul, singur cu cărţile lui în vagon. Pe podeaua discotecii erau resturi de sticle sparte şi confetti, muzicase oprise, iar întunericul plăcut, promiscuu, era destrămat de lumina de bec. Aşteptam la coada de la vestiar şi mă întorceam acasă dezamăgită şi înfrigurată.

Nu înţelegeam ce îl face să mă sune mereu înainte de culcare, de ce îmi ascultă respiraţia în telefon, de ce mă ţinea de ceafă când mergeam, ce îl împingea să-mi ofere scrisori amănunţite, scrise pe jumătăţi de foi îndoite pe verticală şi orizontală, astfel încât scriitura să evolueze în intensitate odată cu desfăşurarea pliurilor, în care descria nasul meu roşu, mâinile reci, sentimentul de Crăciun pe care i-l stârneam, eu rămânând în urma confesiunilor brutale cu sentimentul searbăd al unui adolescent conformist, ce vrea să semene cu ceilalţi, plictisit de sentimente mistuitoare. După câteva luni am început să mă eschivez, găsind pe rând motive ca gripele, durerile menstruale, durerile de cap, telefoanele fără baterie, temele, pentru a găsi un timp unde Marcu nu mai era, unde nu mai eram privită şi controlată, deşi de fiecare dată devenea mai posesiv, mai enervat, mai înfricoşător, punând condiţii mai dure, ca aceea de a-i aştepta telefonul o zi întreagă, şi dacă telefonul mobil nu mergea, cu atât mai bine, trebuia să stau acasă lângă telefonul fix, de dimineaţă până la şase seara, când auzeam ţârâitul obositor, posesiv, isteric, şi vocea de la celălalt capăt care decreta să ne vedem la Romană în douăzeci de minute.

În vacanţa de iarnă am plecat la munte împreună. Nu aveam curajul să îl părăsesc, însă hotărâsem să o fac după Anul Nou. În aceste zile, dinamica relaţiei s-a schimbat. La sfârşit eram îndrăgostită. Peisajul muntos, panoramic, liniştea profundă au anihilat sentimentele de captivitate şi posesivitate”.