„Mai erau trei zile pînă la data protestului şi hotărîsem să le folosesc încercînd să aflu mai multe despre fata asta misterioasă şi moartea ei. Nimeni nu a bănuit nimic la serviciu atunci cînd am anunţat că sînt grav bolnav, pentru că era prima oară în patru ani cînd lipseam. Am tuşit şi am strănutat mai mult decît era necesar, am bîiguit ceva despre o viroză şi-un concediu medical şi zece minute mai tîrziu porneam la drum cu camera digitală, mai emoţionat ca-n ziua în care mă înscrisesem la examenul de la Regie. Mă simţeam pentru prima dată liber şi, în timp ce tramvaiul mă purta cu păcănit de roţi către cartierul unde locuise Miruna, m-am lăsat din nou purtat de viziunea aia înălţătoare în care urcam pe scenă în seara premierei, copleşit de aplauzele publicului. Viziunea s-a înecat însă brusc atunci cînd am ajuns în curtea blocului în formă de U şi din tot scenariul îmbătător al succesului meu n-a mai rămas decît un singur gînd: acela de a face cale-ntoarsă cît mai repede. Misiunea de-a ma apropia de vreun locatar şi de a-i pune întrebări despre moartea Mirunei Tomescu mi se părea de o sută de ori mai grea decît cea de-a agăţa vreo fată frumoasă într-un club plin cu masculi fatali. Îmi doream să fiu la serviciu, în faţa calculatorului, navigînd în linişte pe site-urile şi blogurile mele, mîncîndu-mi sendviciul deasupra tastaturii şi răspunzînd la glumele previzibile ale colegilor. Ce prost am fost, să-mi imaginez că voi fi în stare să-mi înfrîng atît de uşor timiditatea şi neputinţa asta pe care-am simţit-o întotdeauna, neputinţa asta care m-a paralizat ori de cîte ori am încercat să-mi aduc visele în realitate!
Deodată, am simţit un fel de zbatere de aripi gălăgioase şi m-am trezit înconjurat de un stol de porumbei care-şi luau zborul. Întorcîndu-mă speriat, pe cînd ultimul guguştiuc îşi desfăcea aripile cenuşii cu foşnet, înălţîndu-se în văzduh, am dat nas în nas cu un bătrîn cu privirea şuie, înfăşurat într-o geacă de piele de capătat, cu nişte bocanci roşi în picioare şi două plase mari de rafie în mînă. Pupucă, dă-o dracului de treabă, mi-am zis, măcar un boschetar eşti şi tu în stare să filmezi! Aşa că mi-am făcut curaj, am scos camera cu un gest discret şi-am apăsat butonul REC. Prima imagine îl arată pe bătrîn privind în obiectiv plin de dispreţ, din adîncul ochilor lui bleu-spălăciţi, aproape transparenţi, certîndu-mă în timp ce-şi agita plasele în aer:
- Da’ mai uită-te, domnule, pă unde mergi, nu vezi că mi-ai speriat puişorii de la masă!
Am bălmăjit încurcat că-mi pare rău, dar că n-am ştiut că porumbeii aveau oră de masă, am oprit camera şi-am făcut cîţiva paşi înapoi, încercînd să mă feresc de privirile lui. El s-a îndepărtat niţel, tîrşîindu-şi uşor bocancul prin noroiul încă proaspăt după ploaia din timpul nopţii, şi s-a apucat să scotocească într-una dintre sacoşe. A găsit o franzelă veche, pe jumătate ciugulită, şi-a început să facă mici cocoloaşe de pîine, şuierînd printre dinţi:
- Hai la tata, să vă dea frimituri, grăunţe, hai puişorii jos!
Simţindu-mă niţel intimidat, ca şi cum tulburasem un ritual foarte intim, m-am tras mai la o parte, lîngă clopotniţă, cu degetele încleştate pe camera digitală din buzunarul pantalonilor. Nu îndrăzneam să mai fac nici o mişcare.
- O vezi, domnule, cum stă acolo?
M-am uitat în dreapta, apoi în stînga; era imposibil ca moşul să fi vorbit chiar cu mine, dar nu era nimeni altcineva împrejur.
- Ăăă, poftim?
N-o vezi, domnule? Uite-acolo, pe turla bisericii.
Şi moşul a întins un deget cu o unghie înnegrită înspre turla poleită de soare. M-am uitat pe deasupra ochelarilor, dar n-am observat nimic altceva decît un păienjeniş de fire care se împleteau printre crengile copacilor din curtea bisericii şi-o turlă acoperită cu staniol, în care se reflecta soarele, şi care se termina cu o cruce.
- Fata de la 8, ea-i! mi-a explicat moşul liniştit. Stă acolo, da’ n-o vede nimeni. Numa’ porumbeii ştie de ea…
Apoi, pentru că-şi terminase treaba şi păsările se roteau mulţumite în văzduh, după ce isprăviseră de ciugulit toate firimiturile, şi-a luat plasele golite şi-a dispărut prin boscheţi, lăsîndu-mă în curtea bisericii, cu gura căscată, dar hotărît să o dau dracului de timiditateşi să încep cercetările.
După-amiază, m-am întors înarmat cu două franzele pufoase de la brutăria franţuzească din colţ, care mă costaseră o avere. La început, moşul m-a privit cu ochi bănuitori, pentru că nu era obişnuit să fie băgat în seamă, dar cînd i-am întins franzelele şi i-am arătat prin semne că i le-am adus pentru porumbei, s-a luminat deodată la faţă şi-a întins mîna către mine.
Prima imagine (un pic strîmbă, pentru că ţineam camera la şold şi filmam la întîmplare, nevoind să-l sperii), îl arată fărîmiţînd în aer bunătate de pîine franţuzească şi vorbindu-le porumbeilor cu glas şuierat, dar drăgăstos. Apoi se aude vocea mea întrebîndu-l dacă locuieşte “în zonă”.
- Da’ ce, te-a pus cineva să mă urmăreşti? Vrei să pui mîna pă filmele mele?
(Cadrul se transformă brusc într-un cer albastru, pentru că la auzul cuvîntului “filme” era să scap aparatul din mînă, apoi focalizează direct faţa ridată şi murdară a moşului. Se aude din nou vocea mea, de data asta ceva mai sigură.)
- Nu, pe cuvîntu’ meu că nu! Care filme? Io vreau doar să aflu ce s-a întîmplat cu Miruna Tomescu, fata de la 8 care-a murit săptămîna trecută.
- Da’ ce treabă ai tu cu ea?
- Se spune c-au găsit-o moartă-n casă, cu dosarele de la serviciu-n braţe.
- Io n-am fost la ea-n casă, nu ştiu de nici un dosar. Şi, dacă te interesează, locuiesc chiar acolo.
(Camera face un viraj brusc încercînd să prindă din zbor imaginea uşii de la ghenă, către care se îndreaptă degetul moşului. E o uşă din metal, albă, cu un geam mat spart într-un colţ şi acoperită cu graffiti de vreun puşti neastîmpărat. Fac zoom încercînd să citesc inscripţia, dar imaginea e neclară.)
- Locuiţi în ghenă? am întrebat eu, stupid şi jignitor.
- Da, e reşedinţa mea de vară.
(Close-up pe zîmbetul lui larg. E o imagine frumoasă, clară, expresivă, bună de pus în ramă.)
Păi asta-nseamnă c-o vedeaţi pe Miruna în fiecare zi. Puteţi să-mi spuneţi ce făcea, la ce oră pleca, cînd venea?
- Da’ te pomeni c-oi fi de la Securitate!
- Nu-s de la nici o securitate. Vreau doar să-nţeleg ce s-a-ntîmplat cu ea. E ceva, cum să vă spun io… emblematic. Emblematic pentru generaţia noastră.
- Emblematic! a repetat el, cu ironie. Măi baiete, tu ai o nevastă?
- N-am, da’ ce contează asta?
(Camera nu mă putea înregistra înroşindu-mă pînă în vîrful urechilor.)
- Păi uite că contează. Ia să fi avut tu, să vezi că nu mai pierdeai timpu’ cu mine acu, să afli cai verzi pe pereţi despre fete moarte.
Moşul se îndepărtează, cu plasele lui, se pierde în boscheţi, iar eu închei filmarea – cam banal şi convenţional, după părerea unora – cu firimiturile de pe jos şi ultimii porumbeii ciugulindu-le.
Urmează imagini multe, amestecate, cu uşi de apartamente de bloc – mai vechi, din lemn scorojit, mai noi, metalice, cu încrustaţii, cu numele locatarilor pe plăcuţe, cu vizoare aurite, cu clanţe simple sau încuietori complicate –, cu soneria sunînd şi cu vocea mea, la început pierită de emoţie, dar apoi din ce în ce mai fermă, întrebînd locatarii dacă au cîteva minute pentru a-mi răspunde la nişte întrebări despre fosta lor vecină, Miruna Tomescu. Se văd capete de gospodine cu bigudiuri în păr, băbuţe cocîrjate ascunse în spatele unor ochelari imenşi, domni respectabili în costume şaptezeciste din nailon, copii dezorientaţi, adolescente cu tricouri rozalii cu sclipici şi colanţi, doamne cu cocuri supraetajate. Unii-mi închid uşa-n nas, alţii mă ţin cîte-un sfert de oră pe preşul de şters picioarele, sporovăind verzi şi uscate, de la creşterea preţurilor în piaţă pînă la corupţia din guvern, alţii mă poftesc în sufrageriile lor, mă servesc cu suc, ceai, apă, vişinată şi chiar bere, din păcate camera mea nu e destul de bună pentru imagini de interior şi nici nu poate înregistra mirosurile, la doi şniţele, la patru musaca, la cinci naftalină, la şase gogoşi cu zahăr, la şapte odorizant de apartament, la opt, lîngă uşa Mirunei, pot să jur că miroase a McDonalds, mîncare chinezească şi bobiţe pentru pisici. Primesc zeci de răspunsuri diferite, dar asupra unui singur lucru vecinii sînt de acord. Deşi nimeni n-o cunoştea prea bine pe “decedata”, toţi pot să bage mîna-n foc că era o persoană cuminte, liniştită, care era mai mult plecată şi nu deranja pe nimeni – cu excepţia domnului de dedesubt, de la etajul 7, un bătrînel cu nas de pitic de grădină, ce ţinea să reclame faptul că “răposata” avea prostul obicei de a lăsa firimituri pentru porumbei pe pervazul ferestrei, care cădeau apoi direct în oalele lor cu mîncare scoase la răcit, asta ca să nu mai vorbim de zgomotul infernal pe care-l făcea mergînd cu tocurile pe gresie, atunci cînd venea seara tîrziu acasă. Doamna Voiculescu, soţia domnului cu nas de pitic de grădină, mi-a povestit, cutremurîndu-se, despre “mizeria îngrozitoare” care s-a găsit la Miruna în apartament, apoi mi-a ţinut, timp de un sfert de oră, o teorie despre fetele de carieră care-şi neglijează “latura feminină”. Domnul Procopie de la 5 şi-a amintit de orele tîrzii la care se-ntorcea “decedata” acasă, adăugînd că, după parerea lui, “serviciul nu-i cîrciumă să-ţi petreci noaptea acolo” şi, în fine, nevasta inginerului Stănescu a ţinut să consemnez că ea se roagă în fiecare zi de sufletul tuturor răposaţilor din bloc, ca să fie primiţi în Împărăţia Cerurilor – şi spunînd asta, mi-a strecurat discret în buzunar o broşurică despre cele sfinte.
Cît despre cauzele morţii Mirunei, locatarii blocului în formă de U aveau cele mai diverse păreri: unii credeau că s-a sinucis din dragoste, alţii că ar fi fost bolnavă de inimă în secret, alţii că-şi neglijase sănătatea muncind prea mult la serviciu, atrasă de mirajul unui salariu uriaş, alţii, dimpotrivă, că murise de foame din dorinţa de a slăbi pînă la o siluetă ca-n revistele pentru femei, alţii pur şi simplu refuzau să se pronunţe, unii dădeau vina chiar pe guvern pentru asta, în timp ce alţii pe schimbările climatice. Doamna care deţinea funcţia de administrator al blocului admitea că Miruna fusese o fată bună şi muncitoare, dar nu uita să amintească de restanţele la întreţinere din ultimele luni şi de slaba implicare în problemele comitetului executiv al blocului. Tot această doamnă mărunţică, dar ambiţioasă, m-a obligat să filmez actele false semnate de fostul administrator (domnul cu nas de pitic de grădină de la 7), un personaj malefic care otrăvea pisicile şi fura fără ruşine din fondul de rulment. Apoi a ieşit după mine pe holul blocului, întrebîndu-mă de la ce televiziune sînt şi cînd vin să fac un reportaj despre neregulile administrative ale blocului în formă de U, ca să vadă toată ţara cu ce nemernici trebuie să se lupte ea.
La ora şase, simţindu-mă deja mai experimentat ca un reporter de investigaţie de la un cotidian de scandal, m-am postat în faţa Companiei unde lucrase Miruna, acostînd fiecare persoană care ieşea din clădire. Era spre seară şi imaginile sînt întunecate, se văd doar oameni îmbrăcaţi aproape la fel, îndreptîndu-se grăbiţi către maşini sau staţia de autobuz, cu privirile preocupate, făcîndu-mi semn nervoşi să-i las în pace, aruncîndu-mi sec cîteva cuvinte, “întreabă la PR dacă vrei un răspuns oficial” sau, pur şi simplu, nebăgîndu-mă în seama. Apoi o înregistrare seara tîrziu, neclară, făcută pe goană în staţia de autobuz, în care cuvintele abia şoptite ale fetei care acceptase să-mi vorbescă sînt mereu acoperite de zgomotul străzii şi-al maşinilor care opresc la stop. Nici măcar nu i se pot distinge trăsăturile feţei, pare o fantomă speriată, îşi acoperă mereu chipul de teama să nu fie recunoscută, atunci cînd vorbeşte despre “programul infernal” din Companie, despre angajaţii care vor să plece de-acolo, despre Miruna care fusese “o victimă, nici prima şi, din păcate, nici ultima”. Apoi se grăbeşte către autobuz şi, schiţînd un gest neterminat de la revedere, dispare înghiţită de mulţimea de oameni.
Totul se termină cu norii negri care învăluie ultimele etaje ale clădirii, la fel cum mi-au apărut în noaptea aceea în care umblam pe străzi şi-n care am crezut că n-a fost decît o nălucire. Acasă, am mărit imaginea cît am putut pe ecranul calculatorului, pînă cînd pixelii au devenit nişte pete imense, şi nu e nici o urmă de îndoială că o negură deasă învăluie ultimele etaje ale Companiei, de parcă o furtună groaznică ar sta să înceapă.
Cea mai frumoasă parte din filmul meu documentar încă neterminat este cea în care nea Zaim – căci acesta este numele bătrînelului cu porumbei din curtea bisericii – a început să nu se mai teamă de mine şi de camera mea şi să vorbească. E drept, mi-au trebuit două zile pentru a-l cuceri şi se poate spune că drumul către inima lui a fost netezit de bunatăţile franţuzeşti de la patiseria din colţ. Baghetele crocante, croissantele cu unt şi chiflele cu seminţe de susan aduse de mine se fărîmiţau în aer, spre desfătarea stolului de porumbei înfometaţi şi spre încîntarea lui nea Zaim care le vorbea, spunîndu-i fiecăruia pe nume, de parca ar fi fost acolo cînd ieşiseră din ouă.
De abia după doua zile de fărîmiţat pîine în doi, bătrînul s-a mai înseninat la faţă, a privit drept în obiectivul camerei şi, cu aerul cel mai serios din lume, a declarat că Miruna nu murise decît pentru cei care n-aveau ochi să vadă. El unu’ nu-nţelegea de ce oamenii sînt atît de orbi şi nu-şi dau seama că fata aia blondă stă bine-mersi pe turla bisericii împreună cu porumbeii. Poate de vină o fi soarele ăsta parşiv care se reflectă în poleiala turlelor, astfel încît nici nu poţi ridica ochii în sus, spre crucea din vîrf, pentru că strălucirea te orbeşte; poate că de vină o fi primăvara asta care ia minţile tuturor sau poate, pur şi simplu, oamenii au o ceaţă pe ochi care-i împiedică să vadă. Pentru el era clar: fătuca aia de la etajul opt, altminteri o persoană drăguţă şi liniştită, care nu făcuse niciodată rău nimănui, care trecea aproape nevăzută, ca o umbră, prin curtea blocului, bîţîindu-se pe nişte tocuri cam înalte, “cum or reuşi, domnule, să-şi ţină oare echilibrul?”, cu costumele ei închise la culoare, cu veşnica ei geantă neagră, mereu alergînd după vreun taxi, mereu cu aerul că se grăbeşte undeva, că are lucruri importante care-o aşteaptă, fătuca aia stă acum cuminte, într-o rochie albă şi lungă, cu părul desfăcut, cu tălpile goale, pe acoperişul auriu şi strălucitor al bisericii. Cum o fi ajuns acolo, el unu’ n-ar fi ştiut să zică; n-o văzuse zburînd prin văzduh – ce-i drept! – aşa cum putea băga mîna-n foc c-o văzuse pe vrăjitoarea din clopotniţă care-i punea mereu porumbeii pe goană.
E o zi cu soare blînd de aprilie şi-o lumină aurie, perfectă pentru a filma în curtea unui bloc în formă de U în mijlocul căreia se înalţă o biserică. Turlele sclipesc şi cablurile de electricitate care se împletesc în aer, deasupra salcîmilor, par acoperite cu staniol. Zaim vorbeşte, şuierînd printre dinţii lui lipsă, cu ochii albaştri umbriţi de pălăria de fetru, neagră şi ponosită, pe care a scos-o din ghena lui special pentru “filmare”.
Nu prea venea nimeni pe la fata asta… parcă era aşa, singură pe lume. Un gagiu înalt şi brunet a vizitat-o de cîteva ori, da’ dup-aia a dispărut de zici că-l înghiţise pămîntu’.
- Era iubitul ei? s-a auzit vocea mea, curioasă.
- Se poate… Da’ io mai mult zic că era-nsurat cu alta! (Close-up cu zîmbetul lui ştirb)
- De ce crezi c-o fi murit Miruna, nea Zaim?
- Da’ ţi-am mai zis că n-a murit!
- Mă rog! Da’ de dispărut din casă, asta e sigur că s-a întîmplat. Au venit poliţia şi pompierii. Chiar zilele-astea a fost înmormîntată!
- Io cre’ că era prea singură… a cugetat nea Zaim, privind în gol. Femeia care nu iubeşte e ca floarea fără apă. Se ofileşte. (Focus pe florile veştejite din vazele gheretelor pentru lumînări)
- Păi de-asta o fi murit, nea Zaim? În ziare au scris că munca a omorît-o …
- Ia mai lasă-mă, domnule, cu ziarele tale! Ce mai mă-ntrebi pe mine, dacă ştii dinainte ce scrie la gazetă?!
- Stai, nea Zaim, nu te supăra, că ziceam şi io aşa…! (În cadru apare o altă baghetă franţuzească, scoasă pentru a-l îmbuna pe bătrîn.)
- N-ai decît s-o întrebi pe ea de ce-a murit… O vezi? Uite-acolo-i! (Focus pe degetul lui arătător cu unghie înnegrită arătînd turla bisericii care sclipea în soare. Zoom pe turlă, dar fără să înregistrez nimic altceva în afară cîtorva porumbei răzleţi.)
- Unde-i, nea Zaim, că nu-i nimeni acolo sus? Stai aşa, unde pleci?!
- Io mă duc la filmele mele acu’, spune Zaim cu un zîmbet misterios, întorcînd capul către cameră, înainte să dispară între boscheţi.
- Care filme, nea Zaim? se aude vocea mea, dar nu mai primesc nici un răspuns. (Înregistrarea se termină aici, cu niste boscheţi de-abia înmuguriţi din care răsar mustăţile unui motan tărcat, cu ochi albaştri şi privire mîndră de tigru.)
