Pe parcursul a 12 săptămâni vă invităm la un proiect-serial de (re)descoperire a lui Constantin Brâncuși.
În această săptămână – amintirile negustorului și hangiului Gheorghe Nicolcioiu
Proiectul
își propune să valorifice demersul din urmă cu mai mulți ani al
scriitorului Romulus Rusan, intitulat O
discuție la Masa tăcerii,
constituindu-se într-o serie de douăsprezece convorbiri cu
personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi
Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul
Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan la pietrarul
Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu
şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion
Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog (”evanghelistul
lui Brâncuși”). Dincolo de figura lui Brâncuşi, ei au reuşit
să evoce, prin tot ce au spus, imaginea unei Românii europene,
„integrată în Occident”.
Cele
douăsprezece convorbiri care compun proiectul și vor fi lansate
acum în mediul online se înscriu în efortul de a-l scoate pe
Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l
întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul
realizat colectiv este unul credibil şi lipsit de prejudecăţi,
îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o
aureolă nevăzută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm
cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie
îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător,
dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând
luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa: Când
încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.
Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge
tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.
Îi suntem recunoscători lui Romulus Rusan, minunatului prieten al Poloniei, pentru cartea sa, care a devenit sursa de inspirație a proiectului pe care vi-l prezentăm în săptămânile ce urmează. Îi mulțumim, de asemenea, doamnei Ana Blandiana, soția și moștenitoarea operei lui Romulus Rusan, pentru generozitatea de a ne fi alături în demersul nostru.
Înainte de a începe poveștile, să-i dăm cuvântul lui Romulus Rusan:
„Ce
se mai poate spune despre Brâncuşi?” Întrebarea au pus-o
aproape toţi cei rugaţi să vorbească despre cel cunoscut cândva
temeinic sau în treacăt, repetat sau întâmplător, şi care acum
parcă se temeau să şi-l mai amintească sub înfăţişarea
simplă, omenească, de odinioară. Curios, dar transformat în
statuie şi întemniţat în veneraţie de spiritul nostru legendar,
omul concret a încetat să trăiască. Uneori mitul ucide a doua
oară.
Iată
de ce am insistat pe lângă cei ce l-au cunoscut să şi-l imagineze
pe Brâncuşi, de preferinţă, în ipostaza întrevederilor de la
început, când impresiile sunt mai crude, şi – cu riscul de a se
contrazice unii pe alţii, de a-l arăta contradictoriu pe el însuşi
ori de a se repeta pe ei înşişi - să ne povestească oral, cu
sufletul cuvintelor rostite, acestei amintiri. N-am intenţionat să
reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o
reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare
din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne
redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria
geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din
legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti. Restul e tăcere.
GHEORGHE NICOLCIOIU
Negustor din Peştişani, căsătorit cu o nepoată a lui Brâncuşi. (1893-1975). Gazdă a sculptorului când acesta a venit în ţară, în anii ’20, însoţit de tânăra Eileen Lane (foto: Gheorghe Nicolcioiu – așezat – împreună cu fiica și familia acesteia)
* Pentru amintirile lui Gheorghe Nicolcioiu (decedat în 1975) îi sunt recunoscător regretatului fotoreporter Vasile Blendea, originar din comuna şi familia lui Brâncuşi, care mi-a pus la îndemână banda de magnetofon imprimată cu ani în urmă (R. Rusan).
„Fiind rude, şi eu având un fel de restaurant la Peştişeni, Brâncuşi mă vizita când venea în ţară.
Prima dată a fost în 1921, a sosit cu o trăsură de piaţă din Târgu Jiu, birjarul mă ştia şi a oprit, el a coborât (se purta cu haine nu prea luxoase) şi l-am recunoscut imediat, cu toate că nu-l ştiam decât din fotografii. Venise de la Paris să vadă pe frate-su Chijnea (care îmi fusese socru) şi pe soră-sa Frusina, şi pe ceilalţi, dar Chijnea murise şi el nu ştia. Atunci a mai stat la mine doar câteva ore şi mi-a cerut apoi trăsura, să meargă în aceeaşi seară la Hobiţa, unde o avea pe Frusina. Ţinea cel mai mult la această soră mai mică, căci rămăsese şi văduvă, şi era mai săracă decât fraţii ceilalţi. I-am spus: Unchiule, lasă că te duci dimineaţă, abia venişi, dar el nici n-a vrut să audă, că era aşa aproape şi n-o mai văzuse de vreo douăzeci de ani. Bineînţeles că i-am dat trăsura şi a doua zi am trimis-o să-l aducă înapoi. A mai rămas câteva zile la mine, timp în care n-a stat însă locului, ci s-a dus pe la prietenii şi cunoscuţii pe care-i avea pe la Brediceni, Frânceşti şi Tismana. În ziua când s-a întors de la Frusina - era pe la orele 12 -, masa nu era chiar gata şi nevastă-mea a zis: Să poftim pe unchiul în odaie acolo, şi până atunci să pregătim ceva. Era în timpul primăverii - şi ce să pregătească ea în fugă? I-am spus: Ia o varză din putină, toac-o şi pune nişte ardei cu sundun - o mirodenie cum era pe la noi -, pune trei furculiţe, adu o ţuiculiţă şi trei păhăruţe. Când a vazut Brâncuşi masa, şi pe masă varza, a rămas aşa neclintit în picioare şi s-a uitat îndelung, de am crezut că l-am supărat cu ceva. Eşti supărat? l-am întrebat. Nu, mi-a răspuns, dar dacă îţi dădea aseară prin minte să pui varza asta şi să fi zis: vrei varză, rămîi la mine; nu vrei, du-te la soră-ta - eu aş fi rămas la tine, măcar că ştii cât ţin la Frusina. De douăzeci de ani, spunea, n-a mâncat varză cu gust şi miros de putină şi de mărar ca la Gorj. La Paris, ne spunea, îşi făcuse o mică povarnă, cumpăra prune şi îşi făcea o ţuică românească pe care o dădea la prieteni. S-a uitat la soba mea şi a zis: măi, nepoate, am şi eu o sobă ca a ta la Paris, şi nu boierească - ţărănească, aşa ca la noi în Gorj, şi o admiră prietenii, că pe la Paris nu se prea vede aşa ceva.
A venit după aceea în 1922, când a adus şi o fată, domnişoara Lane, care spunea că e trimisă cu el de statul francez, prin mai multe ţări, să o plimbe - era poetă. Într-adevăr, nu ştia româneşte, nu ştia decât limbi străine, şi cât a stat în casă la mine nu putea vorbi cu noi numai prin dânsul, iar nevesti-mi, pe care o chema Maria, îi zice Mari, iar fiicei mele Angela, Angi. Acum au stat la noi numai trei zile, iar restul până au plecat, au luat cameră la cumnatul meu Mihai, care avea o casă frumoasă şi goală, căci la mine era gălăgie din pricina vioriştilor din local. Dar au luat masa la mine şi în fiecare zi domnişoara îmbrăca un costum naţional de la nevastă-mea, şi pleca aşa pe la toţi cunoscuţii, cu fata după el, o lua azi la Frânceni, a doua zi la Broşteni, a treia zi la Gureni, a patra zi la Tismana şi în fiecare zi fata purta alt costum. La Tismana când au fost, i s-a părut (i-a plăcut) costumul pe care-l purta şi i-a spus unchiului pe franţuzeşte că ar vrea să aibă ea costumul. Unchiul i-a spus nevesti-mi, iar nevastă-mea i l-a cedat. După ce i l-a cedat, fata i-a întinssă-i dea zece mii de lei. Nevastă-mea i-a spus că i-l dă cadou. Apoi s-a dus cu trăsura la Târgu Jiu, apoi au luat trenul şi s-au dus la Bucureşti, de la Bucureşti au plecat la Paris şi după o lună de zile am primit un cec de 25.000 lei. Şi totodată mi-a sosit o scrisoare în care îmi spunea: dacă nu crezi ca banii să-i opreşti pentru costum, repartizează-mi mie o cameră din casele în lucrare şi neterminate - care crezi tu - să am unde să trag când o să mai vin la Peştişeni. Aşa că am primit banii şi i-am repartizat o cameră, după care, în 1937 când a venit la Petroşani de a lucrat materialul pentruColoană, şi în 1938, când a stat la Târgu Jiu, venea uneori şi stătea la mine în camera aceea.
Acum, în 1922, aveam şi un comitet pentru construirea unui monument al eroilor din 1916-1918. Aveţi - mi-a spus Brâncuşi - un comitet, preşedinte e unul Grigore Deaconescu. Vorbeşte tu cu el, să trimiteţi la Albeşti şi să-mi aduceţi un vagon de piatră moale şi eu să vă fac un monument şi o acoladă peste apa Bistriţei. Când sunteţi gata cu piatra, eu viu. Comitetul a lăsat-o însă moale, Deaconescu a murit - şi nu l-a mai chemat nimeni. Curios este însă cum a fixat el locul monumentului. El voia să-l înalţe la răscrucea şoselelor Peştişeni-Târgu Jiu şi Peştişeni-Brediceni, unde era loc pustiu. Brâncuşi Zicea că acolo va fi centrul satului, că acolo e locul unde se va face mâine-poimâine un pod mare, şi într-adevăr aşa a fost, cu timpul s-au făcut acolo case, un liceu, de a ieşit cum a prezis el.
Să vă mai spun cum a fost cu petrecerea de la Hobiţa. Tot în 1922, când era cu fata, Brâncuşi a zis: Să mergem într-o zi cu toţii în dealul Hobiţei, la castanii lui tatăl meu Bejuică (asta era porecla lui). Într-adevăr, într-una din zile ne-am pregătit şi ne-am dus în deal, până la Hobiţa cu trăsura, mai departe cu căruţa. Şi a chemat pe fraţi, pe surori şi toate rudele. Şi am dus mâncare, şi băutură, şi lăutari. Şi când au început să cânte lăutarii, el a întrebat de unul Slabu. Trăieşte Slabu? Aş vrea să vină şi el, că e un bun viorist, şi eu i-am dat o vioară când eram tineri, şi aş vrea să văd dac-o mai ţine. Şi l-am adus şi pe Slabu cu vioara lui, şi Brâncuşi s-a bucurat că a păstrat-o bine şi au cântat pe ea, întîi Slabu, pe urmă Brâncuşi, cântece şi doine, şi când auzea ce cânta vioristul lui Brâncuşi îi dădeau lacrimi.”
