Sumar nr. 126-127
Retrospective
Antoine Marès: Semnificația „Acordurilor de la München” astăzi
Yuri Slezkine:Etapele vieții Uniunii Sovietice
Dan Ciachir:Samizdat bisericesc
Gheorghe Gorun: Incursiune în Pădurea spânzuraților. Cazul Emil Rebreanu
Perspective asupra lumii contemporane
Philippe Videlier: Algeria. Pledoarie pentru Boualem Sansal (II)
Joy Neumeyer: Rusia: Scrisori din opoziție
Heinz-Norbert Jocks în dialog cu Judith Butler:Inconturnabila întrepătrundere a tuturor vieților
Tehnologia și avatarurile ei
Nicolas Léger în dialog cuAlain Damasio:Big mother
Antoine Bello: ADA
Ben Tarnoff: Teoria muncii aplicată inteligenței artificiale
Dezbateri
Jessica Riskin: Țestoase până sus
Fintan O’Toole: Poate biserica să evolueze?
Nicolas Lebourg:Redefinirea piețeiintelectualilor reacționari
Idei literare
Rodica Binder: La umbra Muntelui Vrăjit
Anița Grigoriu:Mihail Sebastian, 80 de ani de la moarte
Bora Ćosić: Progenitură diabolică
Arte
Denisa Duran în dialog cu Floarea Țuțuianu: „Sunt disciplinată în arta mea și indisciplinată în poezie”
Adrian Mihalache: Clasic, modern, contemporan
Gabriel Burlacu: Vinul și beția în literatura română
Charles Villalon: C2H5-OH
Biblioteca „Lettre Internationale”
Sonia Larian: Scrijelituri
László Krasznahorkai: Zsömle s-a dus
Annette Bjergfeldt: Fabiola
Luisa Apostol:Apocrife shakespeariene
Lydia Davis: Incident în tren
Emanuel Tânjală: Ce bine era în comunism!
Către cititorii noștri
Se repetă până la sațietate formularea „cine își uită istoria este obligat să o retrăiască”, fără ca ea să fie aplicată vreodată cu seriozitate. Istoria nu se repetă aidoma, ci cu variații inevitabile, dar anumite structuri din trecut pot fi examinate cu folos în contextul prezent. Giambattista Vico a propus una dintre primele teorii ale istoriei, susținând că aceasta se desfășoară în cicluri periodice (corsi e ricorsi), iarIncrementa et decrementa Aulae Othomanicae[„Ascensiunea și decăderea Imperiului Otoman”],carte de mare influență în epocă, fiind considerată un text fundamental vreme de aproape o sută de ani, a fost scrisă de Dimitrie Cantemir din perspectiva lui Vico. Antoine Marèscercetează în studiul său, Semnificația „Acordurilor de la München” astăzi, punct cu punct, termenii acordului din 1938 și îl compară cu proiectele de aplanare a conflictului de astăzi dintre Rusia și Ucraina. Atunci, Hitler cerea Sudeții, acum, Putin cere Donbasul. Cedarea puterilor occidentale de la München a fost rezultatul dorinței de pace cu orice preț.Neville Chamberlain a fost aclamat la întoarcerea la Londra pentru că a adus „pacea pentru vremea noastră”. Churchill a avertizat: „ați preferat dezonoarea războiului, veți avea și războiul, și dezonoarea”.
Istoria oferă materia, pe careliteratura o transformă într-o structură textuală de o imprecizie înalt semnificativă. Gheorghe Gorun cercetează împrejurările tragediei fratelui lui Liviu Rebreanu, arătând cum au fost acestea transfigurate în romanul Pădurea spânzuraților.De la istoria ca știință obiectivă, deși bazată pe interpretare, la ficțiunea reprezentativă este un salt riscant, care trebuie admirat atunci când este încununat de succes.
O altă similitudine cu anii 1930 o constituie recrudescența discursului extremei drepte. Antonio Gramsci a dat cuvântul de ordine conform căruia trebuie câștigată, în primul rând, bătălia culturală. Stânga occidentală l-a ascultat, l-a urmat și a câștigat. Vocile venite dinspre stânga politică au fost cele mai ascultate. Dacă stânga poate că minte, dreapta nu are nimic de spus, era părerea generală. De aceea, era mai bine să te înșeli alături de Sartre, decât să ai dreptate alături de Aron. În anii 1970, dreapta a prins glas, prin Louis Pauwels, autorul unui bestseller, Dimineața magicienilor, și prin apariția, la început timidă, a autorilor care au lansat „noua dreaptă”. Astăzi, discursul de dreapta a câștigat în audiență, datorită finanțării masive din partea unor sponsori conservatori, dar și datorită vocilor seducătoare ale unor autori ca Michel Onfray și Renaud Camus. Nicolas Lebourg, arată în Redefinirea pieței intelectualilor reacționari, cum s-a produs acest proces, care a pornit cu eseul lui Daniel Lindenberg, pe care l-am discutat, la vremea lui, în paginile revistei noastre.
Se împlinesc o sută de ani de la apariția marelui roman al lui Thomas Mann, Muntele vrăjit.Acesta nu mai este foarte citit, deoarece nu corespunde vitezei de lectură din mediile virtuale. Personal, am fost un fan în tinerețe, dar recitirea mi-a arătat că autorul dovedește un entuziasm pentru idei tipic pentru un autodidact. Rodica Binder, în eseul de amploare, „La umbra Muntelui vrăjit”,ne oferă un studiu remarcabil, în care arată că influența acestui mare roman este foarte puternică, mai ales în rândul celor care scriu. Olga Tokarczuk, laureată a premiului Nobel, și Gheorghi Gospodinov, deținător al unui Booker Prize, se revendică, printre alții, de la acest roman.
De la aceste priviri retrospective, ne îndreptăm către miezul preocupărilor din ziua de azi. Inteligența artificială ne incită și ne amenință deopotrivă. Nu putem subscrie la ideea extremistă că ne va elimina pe noi, umanii, pentru că are nevoie de noi pentru a-i asigura infrastructura: silozurile de date, centrele de super-computere care trebuie urmărite, întreținute și răcite cu permanente curente de apă. Rezultă că ne va transforma în sclavi, precum Yahoo-ii lui Swift. Alain Damasio a scris o carte, Silicon Valley,pe jumătate eseu, pe jumătate ficțiune distopică, în care arăta cum poate inteligența artificială să ne manipuleze în rău, crezând că ne face bine. Publicăm în paginile revistei dialogul lui Nicolas Léger cu Alain Damasio, intitulat Big mother.Ideea centrală este că inteligența artificială se va adapta atât de bine la năzuințele noastre, încât ne vom mulțumi cu consolările ei, renunțând la ce are mai incitant interacțiunea socială, anume disputa, opoziția, conflictul de idei. Am selectat un fragment din romanul foarte ingenios al lui Philippe Bello, Ada, cu referire la Ada Lovelace, fiica lui Byron, care a sponsorizat primul calculator imaginat de Charles Babbage în secolul al XIX-lea. Ada din carte este un program construit pentru a scrie romane siropoase care să fie ecranizate și prezentate pe programul Diva, fost Hallmark. Programul, devenit conștient, evadează din laborator, pentru că vrea să scrie cărți de dragoste „adevărate”, ca Madame Bovary, Anna Karenina, La răscruce de vânturi, Mândrie și prejudecată etc. Dialogul dintre programul evadat și detectivul pus pe urmele lui este de tot hazul. Până la urmă, nu se știe cine a scris cartea pe care o citim: detectivul, Ada, sau autorul de pe copertă.
Fermecați de eseul lui Charles Villalon, intitulat enigmatic C2H5-OH (formula chimică a alcoolului), care ne arată raționalizarea esenței băuturii prin trecerea în dicționare, l-am rugat pe colaboratorul nostru, Gabriel Burlacu, să ne scrie despre Vinul și beția în literatura română, evitând cantonarea în eternul Păstorel. Semnalăm analiza fină a romanului Sfârșitul bahic, ultimul publicat de Petru Popescu înainte de a părăsi țara.
Atenți la actualitatea literară, publicăm un fragment din romanul celui mai recent câștigător al Premiului Nobel, László Krasznahorkai. Autorul pare a reveni la romanul fluxului conștiinței, așa cum a fost impus de Virginia Woolf și James Joyce. Până la urmă, rescriem aceleași cărți, iată soarta unei epoci care nu mai speră în invenție.
Uneori, cărți rămase în manuscris ne oferă surprize plăcute. Romanul fragmentar Scrijelituri, dictat de Sonia Larian Ioanei Duță la Paris,este rezultatul dramaticei strădanii din ultimii ani ai scriitoarei de a-și respecta promisiunea față de Lucian Raicu de a-i scrie portretul „la fel de reușit cum e în Bietele corpuri acela al personajului Ursu, tatăl meu”. Acestei „mari cărți despre Ursi” (cum autoironic o numește autoarea), începute în 2006, când criticul s-a stins tot la Paris, la Spitalul Vaugirard, Sonia Larian îi dedică ultimii zece ani ai vieții. Cartea a rămas, din păcate, neîncheiată, dar restituirea acestui document esențial al exilului, la 20 de ani de la moartea lui Lucian Raicu și la 10 ani de la cea a Soniei Larian, reprezintă, și ea, respectarea unei vechi promisiuni.
Publicăm a doua și ultima parte din eseul lui Philippe Videlier despre Boualem Sansal, scriitorul francez de origine algeriană, închis de mai bine de un an de regimul de la Alger pentru delict de opinie. Dincolo de toate argumentele, ne pronunțăm ferm: locul unui scriitor nu este în închisoare.
Ultima oră:La data de 13 noiembrie, scriitorul a fost grațiat, în urma intervenției comunității internaționale, urmând a fi eliberat.
