Clădiri din piatră, din cărămidă, din lemn, din beton, din sticlă. Anii care au trecut se citesc în zidurile lor: stilurile şi motivele arhitecturale, materialele din care au fost construite ne spun multe despre epoca în care au fost înălţate. Însă ceea ce ne mai spun este ce s-a întâmplat între zidurile lor de-a lungul anilor. Aceste clădiri au fost martorii scrierii istoriei culturale şi politice a României.
În fiecare lună vom încerca să descoperim, arhitectonic şi istoric, o clădire din România: o cetate, un palat, un conac, un teatru, o casă obişnuită, dar totuşi specială...
Ianuarie - Palatul Cotroceni. Un ansamblu care reuneşte trei veacuri din istoria României
Domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688) a ridicat, între 1679-1681, la vest de oraşul Bucureşti, cea mai importantă ctitorie a sa, ansamblul Cotroceni. În cadrul acestuia se remarca biserica „Adormirea Maicii Domnului", pictată interior de iconarul Pârvu Mutu, biserica fiind asemănătoare tipologic bisericii episcopale din Curtea de Argeş. Complexul Cotroceni includea şi grandiosul palat domnesc, edificat în spiritul baroc - specific civilizaţiei occidentale europene a acelor vremuri.
Sub aspect arhitectonic, ansamblul de la Cotroceni cunoaşte câteva momente de referinţă: primul este legat de numele ctitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), al doilea datează din perioada domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1853, 1854-1856) care, în 1852, îl reface şi îl modernizează şi înfiinţează grădina de la Cotroceni (una dintre marile grădini ale Capitalei). Urmează edificarea palatului princiar în stil clasic veneţian (1893-1895), de arhitectul francez Paul Gottereau, dar, din nefericire, din cauza rezistenţei scăzute a palatului, după cutremurul din 1977 va urma o nouă etapă, când s-a refăcut în mare parte palatul, spre deosebire de construcţiile medievale care au rezistat vitregiilor vremii. Tot atunci s-a ridicat şi o aripă nouă, care adăposteşte sediul Preşedinţiei României.
Dacă de-a lungul vremii Cotrocenii au servit drept reşedinţă domnească, din 1895, noul palat, ridicat de statul român, era destinat prinţului moştenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. După Marea Unire din 1918, palatul a cunoscut modificări şi adăugiri, efectuate de arhitectul Grigore Cerchez. Prinţesa şi, ulterior regina Maria a lăsat la Cotroceni o amprentă inconfundabilă, personalizare care poartă pecetea spiritului său cu înclinaţii vădit artistice.
Ansamblul Cotroceni este un caz unic în cuprinsul urbei bucureştene (dar şi la nivelul teritoriului naţional) în ceea ce priveşte multitudinea părţilor sale componente, variate din punct de vedere al funcţionalităţii şi destinaţiei. Unicitatea sa este reflectată şi de faptul că, de-a lungul timpului, ansamblul Cotroceni integra construcţii cu caracter laic de o mare varietate (palatul domnesc – transformat ulterior într-unul nou, destinat moştenitorului tronului României, vechile pivniţe domneşti – existente şi astăzi, pavilionul sau foişorul, anexele palatului, manejul, remiza auto, casa grădinarului, serele, Azilul Elena Doamna), militar (obahta – corpul de gardă), ecleziastic (mănăstirea: chiliile, cuhniile, trapeza – sala de mese, clopotniţa, biserica – piesa centrală, casele egumeneşti, capela azilului – pictată de Gh. Tattarescu), feroviar (gara regală), exotic (casa amerindiană aflată în parcul palatului), monumente funerare (al micuţei principese Maria, ale soţilor Davila), o întinsă grădină (o parte va deveni grădină botanică), câmpul de exerciţii şi solemnităţi militare, bariera orăşenească cu acelaşi nume.
La Cotroceni au avut loc numeroase evenimente istorice. În 1821, conducătorul revoluţiei, Tudor Vladimirescu, a hotărât să-şi aşeze tabăra aici, Cotrocenii devenind centrul revoluţiei. Revoluţia din 1848-1849, la sud de Carpaţi, îşi are deznodământul la Cotroceni, unde a fost citită proclamaţia Înaltei Porţi, care o condamna. După citirea documentului a urmat arestarea şi încarcerarea la Cotroceni a numeroşi revoluţionari şi notabili ai Capitalei. În perioada Domnului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, Cotrocenii devin un centru al unităţii şi modernizării României, iar palatul capătă statutul – în urma dotării şi modernizării realizate de arhitectul Grigore Cerchez – de reşedinţă oficială de nivel european. În 1916, s-a hotărât părăsirea neutralităţii şi alăturarea României grupului de state care formau Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie). În anul 1918 la Cotroceni s-a semnat, cu Puterile Centrale, tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la Bucureşti. Anul 1930 readuce Cotrocenii în centrul atenţiei politice prin întoarcerea lui Carol Caraiman – ex prinţul Carol. Ulterior au avut loc numeroase consilii de coroană şi conferinţe guvernamentale conduse de Carol al II-lea, dintre care s-au remarcat cele din toamna anului 1939 (când au fost dezbătute probleme importante vizând integritatea şi apărarea statului naţional, relaţiile cu vecinii, atitudinea faţă de războiul care tocmai începuse). După cutremurul devastator din 1940, Palatul Cotroceni a fost restaurat după planurile arhitectului Mario Stoppa, fiind consolidate şi biserica şi clopotniţa sub supravegherea arhitectului Petre Antonescu.
Între anii 1949-1976 Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor. Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu. În anul 1984, la ordinul preşedintelui Nicolae Ceauşescu a fost demolată biserica mănăstirii, ridicată de Şerban Cantacuzino. Palatul Cotroceni a devenit după Revoluţia română din 1989 reşedinta oficială a Preşedintelui României. Cotroceni este singura reşedinţă din întreg teritoriul românesc care a cunoscut folosinţa cea mai îndelungată, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până în prezent, astăzi găzduind Administraţia Prezidenţială şi Muzeul Naţional Cotroceni.
Surse:
Reşedinţe şi familii nobiliare din România, de Narcis Dorin Ion (Ed. Institutului Cutural Român, 2009)
http://www.muzeulcotroceni.ro/istoric.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Cotroceni
