„Busola literară” - fragment din volumul „Lampa cu căciulă”, de Florin Lăzărescu

Florin Lăzărescu
URSOAICA LILI ȘI BALENA GOLIAT
(povestire din volumul Lampa cu căciulă)

[...] Îşi aminteşte precis: în seara în care l-a văzut, el stătea la masă, la lumina lămpii, alături de bunicul şi de tatăl ei, bînd vin dintr-o sticlă pe care o adusese chiar ea din beci. Uitase să mai plece, ascultînd cu gura căscată nu ceea ce spunea pădurarul, ci felul în care vorbea.
La un moment dat, acesta a văzut-o, s-a ridicat, a întins mîna peste masă şi a prins-o cu degetele de obraz, scuturîndu-l ştrengăreşte.
– Cum te cheamă, măi flăcău?
Mama a simţit că-i vine să intre în pămînt, dintr-un amestec ciudat de bucurie, ruşine şi indignare. Bucurie, pentru că reuşise să-i atragă atenţia. Ruşine, din acelaşi motiv. Indignare, pentru că primul prinţ al inimii ei nici nu-şi dăduse seama că ea ar fi femeie. Mă rog, fată. Mama era îmbrăcată ca un băiat, tunsă scurt.
Bunicul a rînjit răutăcios, iar tatăl ei a zîmbit mulțumit.
– E fata mea, da’ ai nimerit-o. Tare mi-am mai dorit un băiat, să mă ajute la ale mele, dar n-a vrut Dumnezeu. Am doar trei fete. Asta e cea mijlocie. Pînă la urmă s-a nimerit ca ea să fie ca şi băiatul meu de nădejde. Merge peste tot cu mine, la cîmp, la pădure, peste tot.
Stînjenit, pădurarul s-a uitat fix la mama:
– Te rog să mă scuzi, dragă domnişoară.
Cu asta pădurarul a cucerit-o definitiv. Mamei nu i se adresase nimeni în viaţa ei cu asemenea vorbe, îmbinate şi rostite atît de meşteşugit.
– Apoi, dacă flăcăul ăsta al tău e aşa de vrednic – rînji din nou bunicul –, poate mi-l dai şi mie să-mi păzească pepenii. Hai, vii!
Mama n-a ştiut ce să răspundă şi a privit înspre tatăl ei.
– Hai că o să ai şi tu nevoie de pepeni de murat, încercă bunicul să-l convingă pe tata. Iar pe fată o răsplătesc. O duc la bîlci...
Se întoarse rînjind înspre fată.
– Ai fost vreodată la bîlci?
Mama a dat din cap că nu.
– E tocmai pe vremea cînd se coc pepenii.
Singura ieşire a mamei din satul ei fusese în satul bunicului, aflat la vreo zece kilometri distanţă.
– Extraordinar! a intrat în vorbă pădurarul, mîngîind-o pe mama pe cap. E un bîlci extraordinar! E cel mai frumos bîlci pe care l-am văzut. Am fost anul trecut şi cred că o să mă duc şi anul acesta!
Din clipa aceea, dar mai ales după ce pădurarul a mai vorbit cu ea luînd-o în serios ca pe un om mare, viaţa de copil a mamei mele a căpătat brusc un ţel: să ajungă la bîlci, chit că nu ştia prea bine ce înseamnă acesta.
– Apoi, dacă-şi vede cuminte de treabă – a spus taică-su – şi mă ajută să termin munca de pe lîngă casă, o las să meargă... De ce să n-o las? [...]

Un scîrţîit de roţi, vocea voioasă a bunicului – semn că băuse o ţuică încă înainte de a-şi trage pantalonii pe el –, şi mamei i-a tresărit inima.
O căruţă încărcată cu rude şi prieteni apăru din noapte la marginea pepenăriei.
– Cum e, măi flăcău, o luă bunicul ei la întrebări, fură cineva pepeni?
– Nu.
N-avea chef să facă glume cu ea, dar nu ştia cum să-i spună.
– Văd că eşti vrednică, nimic de zis. Auzi, tu să nu fii supărată, dar nu mai am loc să te iau şi pe tine. Uite-i plină căruţa. Dar să ştii că o să-ţi aduc ceva frumos de la bîlci.
Dacă ar fi început să bocească, poate că bunicul s-ar fi enervat şi ar fi repezit-o din vorbe. Dar nu, mama a rămas ţeapănă, cu privirea înfiptă în pămînt. Lui bunică-su parcă i s-a făcut milă de ea. A scos din buzunar trei bănuţi, s-a aplecat peste capra căruţei, a apucat mîna inertă a mamei şi i-a strecurat în palmă.
– Auzi, dacă ţii aşa mult, poţi veni şi tu pe jos. Eşti tînără, odihnită, bîlciul nici nu-i aşa departe. Mai vezi şi tu lumea. Ţii drumul ăsta mare, treci prin două sate şi n-ai cum să nu ajungi. Acum nu pot să te iau în căruţă, că noi sîntem bătrîni. Pe cine să dau jos? Dar diseară, la întoarcere, uite, mătuşile tale rămîn în oraş, la neamuri, şi se face loc. Sigur venim cu căruţa. Ne vedem la bîlci, bine?!
Şi dădu bice cailor.
Mama a rămas locului, cu privirea înfiptă în pămînt, pînă nu a mai auzit deloc scîrţîitul roţilor care se îndepărtau. S-a uită la bănuţii din palmă, apoi de-a lungul drumului şi a pornit pe urmele căruţei.[...]

Se făcuse dimineaţă de binelea.
Dacă la început îi fusese puţin frică, tot mergînd pe drumul prăfos, înconjurat de lanuri de porumb, mama s-a obişnuit cumva cu peisajul monoton şi nu mai simţea altceva decît bucuria de a se apropia de necunoscut.
Păşea voiniceşte, încrezătoare că poate să ajungă şi singură la bîlci.
În depărtare se vedea primul sat prin care, conform instrucţiunilor bunicului ei, trebuia să treacă. Acolo avea de gînd să întrebe vreun om pe unde s-o ia pînă în următorul sat şi tot aşa, pînă la bîlci.
Imediat după ce drumul făcuse o curbă în lanul de porumb, din spatele ei a început să se audă un tropăit de cal de cal alergînd la galop. Mama mergea chiar pe mijloc, s-a întors să vadă ce-i şi a rămas înţepenită de spaimă: un cal strunit brusc, ridicat în două picioare, ameninţînd să se prăvale peste ea. Tras puternic de hăţuri, calul a făcut cîţiva paşi înapoi pe picioarele din spate, apoi s-a proptit pe toate patru, fornăind cu mişcări agitate ale capului. Era înhămat la o şaretă, iar din ea, un om i-a strigat răstit:
– Măi copile, uită-te pe unde mergi? Vrei să te omor?
Mama n-a avut secunde bune nici un fel de reacţie, pur şi simplu stătea cocoşită de teamă, aşteptînd parcă să-i cadă ceva în cap. Apoi şi-a venit cumva în fire şi s-a uitat cu atenţie la om. O senzaţie de fericire a pus stăpînire pe ea. Era pădurarul.
– Ce te uiţi aşa ca mortul la mine? Te-am lovit?
A sărit din şaretă şi s-a apropiat de mama, care stătea în continuare nemişcată.
S-a apropiat şi a privit-o mai cu atenţie.
– Eiii, dar noi parcă ne ştim de undeva, domnişoară? Eşti nepoata lui Moş Ion, nu?
Mama a dat din cap că da.
– Şi ce cauţi singură pe-aici?
– Mă duc la bîlci.
Pădurarul a rîs.
– Şi unde-i bunică-tu?
Mama s-a gîndit bine cum şi ce să-i răspundă. A prins curaj.
– S-a dus înainte.
– Cum, săraca de tine, şi te-a lăsat să vii pe jos?
– Păi, eu m-am trezit tîrziu şi mi-a lăsat vorbă că, dacă vreau, pot să vin şi singură. Şi mă duc pe jos, că de-acum sînt mare, nu mi-e frică.
Pădurarul a rîs.
– Hai că te duc eu cu şareta, că altfel se întunecă pînă ajungi tu pe jos.

Din şaretă, mama putea vedea pe deasupra vîrfurilor de porumb, dar i se părea că priveştea lumea de-a dreptul din înaltul cerului. Calul tropăia repejor, dar bătăile de inimă ale mamei erau şi mai repezi.
– Auzi, a întrebat-o pădurarul, dar de ce ai vrut tu atît de mult să ajungi la bîlci încît s-o porneşti acolo chiar şi pe jos?
Mama a strîns din umeri.
– Scuză-mi proasta întrebare, eşti copil, normal că vrei să mergi la bîlci.
– Nu-s copil! a zis mama, îmbufnată.
– Şi ce crezi tu c-o să vezi la bîlci?
Mama a strîns din nou din umeri. Tropăitul calului a completat o vreme tăcerea dintre ei.
– Bine-ai făcut că ai vrut la bîlci. Să-ţi spun eu ce-o să fie senzaţional. Am auzit că anul acesta o aduc pe Balena Goliat.
Nu mai putea mama de Balena Goliat.
– Ştii ce-i balena, nu?
– Am văzut într-o carte cu poze, la sor-mea. E-un peşte mare-mare.
– Greşit. Balena nu-i peşte.
– Da’ ce-i? a devenit mama curioasă.
– E mamifer.
Mama era şi mai mult în ceaţă.
– Scuză-mă, tu eşti copil, nu ştii cuvinte ca acestea. Cum să-ţi explic?
– Nu-s copil! Spune-mi.
– Uite, îţi spun, că eu am învăţat la liceul silvic: toate animalele de pe lumea asta sînt de două feluri: unele care se înmulţesc prin ouă – de exemplu, găina – şi altele care nasc pui vii, pe care îi hrănesc cu lapte – de exemplu, vaca. Ei, astea cu pui vii se numesc mamifere.
Mama a stat şi s-a gîndit puţin.
– Şi celelalte?
– Ce-i cu celelalte?
– Alea care fac ouă cum se cheamă?
– Simplu, păsări.
– Aha. Şi rîma ce-i?
– Dar ce treabă are rîma cu ce vorbim noi? De ce-ntrebi?
– Ai spus că animalele sînt de două feluri, mamifere şi păsări. Ce-i rîma?
– Dă-o dracului de rîmă, s-a enervat pădurarul. Rîma-i rîmă şi animalele sînt de mai multe feluri. Mai sînt insecte, reptile şi tot aşa. N-am vrut eu să te ameţesc de cap. Important în ce-ţi spuneam eu e că balena-i mamifer, nu peşte. Vezi că nu-nţelegi?
– Ba înţeleg. Şi peştii ce-s?
– Sînt peşti şi-atît. Ei trăiesc în apă şi se înmulţesc prin icre. Spre deosebire de balenă, care trăieşte tot în apă, dar se înmulţeşte născînd pui vii...
– Pe care îi hrăneşte cu lapte.
– Pe care îi hrăneşte cu lapte, exact. Ai înţeles. Văd că-ţi umblă mintea. Bravo. Mă bucur că ai priceput. Pentru că – să-ţi mai spun ceva – tot aşa putem împărţi şi oamenii în două feluri: cei mulţi, proştii care cred că balena e peşte, şi cei puţini, ca noi doi, care ştim că balena e mamifer.
– Şi dacă balena trăieşte în apă, cum o aduc la bîlci?
– Simplu, împăiată.
Mama se întristă un pic la gîndul că o să vadă o balenă moartă, umplută cu paie, dar asta nu-i ştirbea deloc marea bucurie că acum era printre „cei puţini” şi că, mai mult, pădurarul pomenise acel „noi doi”.

Pădurarul a lăsat-o pe mama la intrarea în bîlci bătînd-o bărbăteşte cu palma pe spate:
– Ne mai vedem pe-aici.
Intrare, vorba vine. Bîlciul era o mare de oameni înghesuiţi pe un cîmp de la marginea unui orăşel. Adică puteai intra pe oriunde. Pădurarul a lăsat-o pe marginea unui drum care ducea într-acolo.
Chiar după ce a făcut cîţiva paşi, fără să stea pe gînduri prea mult, mama a fost furată de minunăţiile aflate pe taraba unui ţigan. Erau acolo tot felul chestii pentru copii, de la turtă dulce, vată de zahăr şi ciubuce pînă la pălării de carton, pistoale de plastic şi păpuşele.
Mama a scos un ban dintre cei trei pe care-i avea şi privea nehotărîtă la tarabă. Ţiganul a observat-o. Brusc i-a smuls banul din mînă şi i-a dat la schimb un ceas de plastic:
– Ia-l! E frumos! i-a spus el. N-ai avut tu aşa ceva de cînd de-a căcat mă-ta.
Mama s-a uitat o clipă nedumerită la ceas, apoi a fugit vreo cîţiva zeci de metri mai încolo.
S-a aşezat pe marginea unui şanţ şi şi-a pus ceasul la mînă.
Cureaua era verde, iar cadranul – o hîrtie albă pe care erau desenate acele ceasului – arăta trei şi zece. L-a scuturat de cîteva ori, în speranţa că acestea vor începe să se mişte. Apoi l-a întrebat pe un moş cam cît e ora. Acesta s-a uitat la soare şi i-a răspuns:
– Să tot fie vreo doişpe.
Atunci mama şi-a dat seama că ceasul ei era doar o jucărie, că acele lui nu se vor mişca niciodată. Nu-i părea chiar rău-rău că l-a cumpărat – îi stătea foarte frumos la încheietura mîinii –, dar şi-a promis că va cumpăni mai bine înainte să cheltuie restul banilor.
S-a amestecat în marea de oameni, cu gîndul să ajungă la Balena Goliat.

Bîlciul era în toi. Mișunau fel de fel de măscărici prin mulțime, dar mama n-apuca să vadă nimic precis. Aproape că era orbită de oamenii aceia obișnuiți, călcîndu-se în picioare, împingîndu-se unul într-altul, parcă grăbiți să ajungă undeva, fără să aibă însă o direcție anume, vorbind și rîzînd zgomotos. [...]
Mama simțea că se îneacă și i s-a făcut puțin rău. Și-a făcut loc cu mîinile și-a ieșit din puhoi lîngă o căruță. Și-acolo era aglomerație, dar măcar se putea respira. A tras adînc aer în piept de cîteva ori și s-a mai înviorat.
În căruță erau un bărbat și o femeie, stînd în picioare. Femeia se cocoțase pe o scîndură, iar bărbatul o ținea de mînă, ajutînd-o să-și păstreze echilibrul. Amîndoi priveau undeva în spatele mamei, cu mîna liberă streașină la ochi, extrem de atenți.
– Vai-vai-vai! a țipat femeia și a dus mîna la inimă. A murit!
– Nu fi proastă! Nu mor ăștia așa ușor, a asigurat-o bărbatul.
– A murit... Nu-l mai văd.
– Ai răbdare.
Femeia și-a dus din nou mîna streașină la ochi.
– Daaa! a exclamat ea bucuroasă. Ai dreptate!
– Nu știu eu? a întrebat mîndru bărbatul.
Rotindu-și privirea prin aer, undeva sus, mult deasupra mulțimii, femeia scotea sunete de admirație :
– Vai-vai-vai! Ce curaj tre’ să ai!
– Mare brînză!
Bărbatul se uita mai mult la ea.
– Da' nu-i așa că se vede frumos și de-aici?
Femeia nu l-a auzit, nu i-a răspuns.
– Dacă mă luam după tine, nu dădeam banii aiurea? a certat-o el, dar cumva drăgăstos.
Femeia era prea atentă la ceea ce vede.
Mama a întors capul, s-a ridicat pe vîrful picioarelor, dar degeaba: nu a putut zări nimic din cauza mulțimii. În schimb, i-a atras atenția bărbatului. Bărbatul i-a întins o mînă și a ridicat-o în căruță.
– Uită-te cît vrei de-aici, că-i pe degeaba.
Mama s-a urcat în picioare pe scîndură, lîngă femeie. Aceasta s-a uitat la ea pe fugă și i-a zîmbit:
– Ține-te de mine, să nu cazi.
Nu departe de căruță, era un fel de perete de pînză. Pe deasupra lui, din cînd în cînd, apărea un om cu bustul dezvelit, care plutea cîteva clipe în aer, învîrtindu-se, apoi dispărea în gol. Și iar revenea, în strigătele de admirație ale femeii.
– Ce rost are să dai banii pe trampezist, cînd îl poți vedea pe degeaba și de-aici? a întrebat bărbatul.
A început și mama să se minuneze precum femeia de alături.
– Are plasă sub el, vă spun eu. Așa, cu plasă, am curaj să sar și eu, a adăugat bărbatul...

După terminarea spectacolului, mama s-a amestecat din nou prin mulțime.La un moment dat a fost tentată să încerce Roata Norocului, dar în virtutea experienţei deja acumulate a stat să se gîndească dacă merită să dai banii pe aşa ceva.
Pînă la urmă, mare lucru nu părea să fie: o puşcă cu săgeată, legată strîns de un băţ, în faţa unei ţinte rotunde pe care erau desenate numere. Cineva învîrtea roata, tu apăsai pe trăgaciul puştii cînd vroiai, săgeata zbura şi se înfigea într-un număr. Şi ce număr nimereai, primeai „un cadou” dintre cele frumos împachetate şi aşezate stivă lîngă roată.
Mama a urmărit cu atenţie vreo patru oameni care au încercat şi văzut că în pachetele „cu cadou” se ascundeau un măr, un morcov, o prună şi o nucă. Clar nu merita banii.
Cu toate acestea, a mai rămas locului să vadă dacă totuşi nu cîştigă cineva „cadourile” neîmpachetate: o vază mare „de porţelan” şi o păpuşă „vorbitoare”. Nu cîştiga nimeni.
Şi poate ar mai fi aşteptat minunea, dacă dintr-o parte nu s-ar fi auzit cîteva ţipete de femei speriate:
– Ursu’! Ursu’!
Mama a fugit repede înspre locul din care se auzeau ţipetele.
Drumul din faţa a două corturi rămăsese gol, iar mulţimea făcuse cerc împrejur. În faţa unui cort era un om care trăgea după el un urs, legat cu lanţul de un belciug prins în nas.
– Lumeee, lumeee, striga acesta din toate puterile. Veniţi s-o vedeţi pe ursoaica Li-liiii!
Lumea privea de la distanţă.
– Li-liii! Veniţi s-o vedeţi pe Li-liii, cea mai deşteaptă ursoaică din lumeee!... Număr senzaţional, n-a văzut Parisuuu!
Din cortul de peste drum a ieşit un alt bărbat, care s-a adresat nervos stăpînului ursului.
– Bă, ia las-o mai moale, că m-am săturat să te aud urlînd.
– Da’ ce, tu nu urli?!
– Urlu şi eu, da’ m-ai văzut tu pe mine pînă acum să scot balena afară?
– Nu.
– Atunci tu de ce scoţi ursul?
– Ca să vină lumea la mine.
– Da poate vreau şi eu să vină lumea la mine... Şi tu ieşi cu ursu’ şi-o sperii.
Stăpînul ursului a rămas puţin în cumpănă. Ursoaica Lili a folosit ocazia pentru a se aşeza cu botul pe labe în praful din mijlocul drumului.
– Du-te, bă, hai plimbă ursu’ de-aici! a zis celălalt.
Mulţimea a izbucnit în hohote de rîs.
– Şi nu te gîndeşti şi tu un pic?... Dacă scoţi ursul afară, la ce să mai intre lumea?
– Lili-a mea e cea mai deşteaptă ursoaică din lume. E dresată, are numere de senzaţie...
– Jigodia asta?! Nu vezi că-i vai de curu’ ei? Ce-i dai de mîncare?... Apă rece de izvor?
– Nu-i treaba ta. Şi n-o fă pe Lili jigodie că...
– Că ce?
– Că zic şi eu de balena ta.
– Ei, na!... Ce să spui?! S-a întors spre audienţă.
– Că ai văzut în cortul meu ceva nemaivăzut, cel mai mare peşte din lume, balena Goliat?!
– Las’ că ştii tu.
Stăpînul balenei s-a enervat de-a dreptul.
– Bă, dacă tu spui minciuni despre balena mea, crezi că o să intre lumea la ursu’ tău?
Se îndreaptă din nou către mulţime.
– Ia spune-le, hai spune-le, cît e intrarea la tine?
– Cinci lei.
– Cinci lei? Pentr-un urs jegos? Păi, la mine, pe trei lei oamenii o pot vedea pe balena Goliat... Adică acu n-o mai pot vedea, că-i sperii tu cu ursul.
– Da’ dacă zici că-i jegos, cum îi sperie?
– Se sperie să nu ia lepră de la el, bă!
Lumea iar a prins a rîde.
Stăpînul ursului şi-a dat seama că e pe punctul de a pierde bătălia cu publicul, aşa că a încercat să-l îmbuneze.
– Oameni buni, nu vă fie frică! Ursoaica Lili nu muşcă... Hai, poftiţi, veniţi şi puneţi mîna pe ea.
Văzînd că nu se arată nici un doritor, mama a ieşit deodată din mulţime şi a mers direct către ursoaica Lili. S-a apropiat de ea şi a mîngîiat-o cu palma pe cap (adevărul e că era cam jegoasă, recunoaşte astăzi mama). Ursoaica abia dacă a clipit din ochi.
Mulţimea se uita uimită.
– Vedeţi?! a spus stăpînul ursului, trăgînd-o înciudat pe Lili de lanţ, către intrarea în cortul său.
S-a făcut linişte.
– Şi mă cac pe balena ta! i-a strigat el celuilalt stăpîn, dispărînd în cort. Ursoaica mea măcar e vie!
În urma lui, golul din mijlocul drumului s-a umplut de oameni şi a reînceput vînzoleala. Stăpînul balenei însă a rămas în uşa cortului său, urlînd:
– Baaa-leee-naaa Goliat! Veniţi să vedeţi cel mai mare peşte din lumeee! Baaa-leee-naaa Gooo-li-aaat!
Mamei îi era milă şi de ursoiaca Lili şi de stăpînul ei, dar, la o adică, parcă pentru altceva venise la bîlci. Plus că o văzuse deja pe ursoaică şi, dacă intra la balenă, mai economisea un ban.
A plătit şi a intrat.
Înăuntru nu mai era niciun om. Doar o cameră întunecată, luminată cu nişte lumînări mari, ca de cununie. Priveliştea care i s-a dezvăluit în faţa ochilor nu prea o îndemna să păşească mai departe: pe o masă lungă, în centru, zăcea un schelet imens, ca şi cum ai vedea resturile rămase de la un uriaş din poveste care tocmai terminase de înfulecat un peşte; de jur împrejur erau mai multe măsuțe pe care stăteau borcane de felurite dimensiuni.
Văzînd că mama a rămas blocată la intrare, stăpînul balenei a îndemnat-o strigîndu-i din uşa cortului.
– Hai, du-te şi-i vezi inima! N-ai mai văzut în viaţa ta aşa ceva!
Mama a înaintat şi a observat că în borcane pluteau, ca murăturile, tot felul de măruntaie de animal. În cel mai mare dintre acestea era o halcă de carne care semăna, într-adevăr, cu o inimă. S-a holbat la ea pentru cîteva secunde – ţine minte precis şi cum arătau vinişoarele golite de sînge – şi-apoi a alergat înspre ieşire.
Acolo aproape că s-a izbit în pădurar. Tocmai îi întindea nişte bani stăpînului balenei. Duhnea a bere. Ţinea cu braţul de după gît o femeie tînără şi era foarte bucuros.
– Eii, domnişoară, aici erai? Vezi că bunică-tu-i pe-aici. I-am spus că ai venit cu mine şi te caută de-un ceas.
Mama a fugit repede-repede printre oameni, fără să se mai uite în urmă.

Se însera, lumea se împuţinase. Doar într-o margine, la un scrînciob cu lanţuri mai era aglomeraţie.
Mama terminase de mîncat şi privea mai mult în gol decît, aşa cum părea, înspre carusel. Bunică-su vorbea cu mătuşile.
– Te-ai săturat? Mai vrei ceva? a întrebat-o una dintre ele.
– Nu.
– Hai că trebuie să vină prietenul lui bunică-tu şi mergem. Poţi să te culci pe fîn, cred că eşti obosită.
– Nu-s.
Femeia a scos nişte bani şi i-a întins zîmbindu-i.
– Hai, ia-i şi dă-te o tură în lanţuri.
Mama i-a luat fără alte comentarii, s-a strecurat printre ultimii vizitatori ai bîlciului, a stat la rînd, a plătit şi pe urmă s-a aşezat într-un scaun. Cineva a venit şi i-a prins lanțul de siguranţă.
– Să te ţii bine, da?
– Îhî.
Scrînciobul a început să se învîrtă cu viteză. Mai întâi mama a simţit o uşoară ameţeală. Apoi parcă n-a mai simţit nimic.