Ștefan
Agopian
TACHE
DE CATIFEA [fragment]
„[...] Așa că cei doi umblau cu limba scoasă după vreun ciumat să-l vindece. N-au găsit nici unul, și tata începu să se gândească tot mai mult că, dacă s-ar îmbolnăvi Șopârlă, el ar putea să încerce să-l facă bine. Dar când i-a spus lui Șopârlă, ăla nici n-a vrut să audă.Îl speriase pesemne ciuma. Atunci taică-meu i-a zis că n-are ce face, o să se îmbolnăvească el, dar că trebuie să se mai gândească la asta. Erau într-un han, pe drumul dintre Pitești și Târgoviște și mai mult de băutură se țineau și de altele. Tata s-a gândit o noapte și pe urmă s-a hotărât.A luat trei galbeni pe care îi avea de prisos, s-a dus la hangiu și, după ce i-a arătat, a zis că vrea un ciumat. Hangiul era un evreu botezat de curând și era atât de nedumerit dintr-aceasta, o parte din el trăgând la dumnezeul cel vechi, altă parte la cel nou, încât, cu ce rămăsese la mijloc, a zis repede:
- Viu sau mort, boierule?
- Oricum! a zis taică-meu și i-a pus banii în palmă.
Apoi s-a dus fericit să-i povestească lui Șopârlă ce afacere a făcut, să se bucure și el. Șopârlă nu prea s-a bucurat și chiar începea să-i pară rău de însoțirea cu taică-meu. A zis numai într-o doară:
- O să-ți găsești beleaua, Gavrilă, cu ciumatu’ ăsta!
- Cum o fi norocu’! a zis taică-meu.
Și:
- Mai bine mergeam la București, că acolo auzii că sunt ciumați cu duiumul.
- Or fi! a spus înțelept Șopârlă.
Hanul era pesemne gol, numai hangiul cu nevasta lui erau acolo, și cei doi care se plictiseau de moarte.
- Eu mă duc în camera mea! a zis taică-meu într-un târziu.
Aranjase cu hangița să vină și ea. Hanul nu era mare, dar avea careturile bine orânduite și taică-meu le știa pe de rost, n-a mai avut nevoie de lumânare ca să ajungă în odaie. Dar mai întâi a ieșit afară și s-a ușurat în balta aia de întuneric de-o avea în față și și-a hârâit și gâtlejul, curățindu-și-l. Când a ajuns în odaie, s-a întins pe o laviță și a așetptat-o pe Raveca, hangița, să vină. Mai venise și în alte nopți, nu mai era neliniștit ca în prima noapte, așteptând-o. Așa că a adormit. L-a trezit un ciocănit în ușă.
- Tu ești? a întrebat încet, dar știind cine e.
- Eu sunt! s-a auzit dincolo de ușă.
Taică-meu s-a bucurat în gândul lui că a venit femeia și a adormit din nou. Era vară și cald afară, și o lună mare răsărise pe cer. Luna aia buimacă îl trezi și o clipă nu știu ce e cu el. Curând, se dumiri și simți femeia fierbinte alături. O luă în brațe, somnoros încă și mahmur. Pe urmă, însă, când s-a trezit mai bine, a văzut că femeia de lângă el nu e Raveca, hangița. Și nu era nici cineva cât de cât cunoscut, ca să poată spune că a făcut o treabă legală. Iar pe masă, în lumina lunii, stătea întins un om.
- Cine e ăla? a întrebat, șovăind parcă.
- Tata! a spus femeia. L-ai cumpărat pe trei galbeni.
- Ăsta e ciumatu’! s-a bucurat tatăl meu.
Și uitând de toate, a sărit din pat, așa în pielea goală cum era, și s-a dus la ciumat, care, frumos îmbrăcat, ședea cuminte pe masă. Aprinse o lumânare și, cu ea în mână, cercetă fericit mortul de-l avea pe masă. Era un mort frumos și gras, îmbrăcat numai în haine scumpe, și avea și ceafa rasă. Mai ales ceafa mortului îl bucură despus și începu să strige ca un apucat după Șopârlă și chiar prinse să dănțuiască în jurul mesei și să cânte. Și apoi urlă din rărunchi, strigându-l pe Șopârlă:
- Vino, Șopârlă, să vezi ce ciumat frumos avem!
Atunci, femeia din pat, dezmeticindu-se puțin, spuse:
- Nu înțeleg nimic!
În timp ce femeia spunea cuvintele astea, taică-meu îl pupa pe mort. Vocea ei îl miră, uitase de ea.
- Cine naiba ești? întrebă.
- Fiica celui de pe masă! spuse ea.
- Aha! spuse taică-meu, dar tot nedumerit. Mortu’, în orice caz, e al meu. L-am cumpărat, nu-l mai dau înapoi, orice-ar fi!
- L-oi fi cumpărat, a spus, da’ e de furat. L-au luat din casă, de pe masă.
- Puțin îmi pasă, spuse taică-meu, de unde l-au luat! Și aici stă pe masă. O să-l pun pe Șopârlă să-i cânte de îngropăciune, că ăsta se pricepe la toate și să-i fie de bine.
Și atunci, cea care avea să-mi fie mamă, Zamfira Lupu numindu-se, fiica biv-vel-postelnicului Lupu, începu să zbiere ca o apucată.
Taică-meu se uita la ea, mirat o vreme, apoi plictisit, și spuse:
- Mai taci odată, muiere, că nu pot să mă gândesc!
Că, tot uitându-se la ea, îl lovise aporia asupra întâmplărilor. Și, văzând că nu tace, se hotărî repede și îi spuse că o ia de soață, numai să tacă. Și ea, mama mea adică, tăcu, simțind și o bucurie mare pe dinlăuntru, plăcându-i bărbatul pe care îl avea în față, bine orânduit cum se arăta, dar prea mult ghenecolatru femeilor, și asta nu-i plăcu. Taică-meu, înfuriat că la strigătele lui nu vine nimeni și nici chiar la ale ei, renunță să mai strige și se duse în pat lângă Zamfira.
Abia a doua zi de dimineață se lămuriră de-adevăratelea lucrurile. Hangiul, leneș de felul lui, tocmise doi oameni să-i aducă din pământ din iarbă verde un mort. Cei doi însă, înfricoșați de ciumă, furară primul mort care le căzu sub ochi. Mortul furat e bunicul meu, biv-vel-postelnicul Lupu, care tocmai atunci se nimerise să moară, când slugile fugiseră de frica ciumei și în casă nu mai erau decât el și cu fie-sa. Adormind aceasta în prima noapte de priveghere, dădură hoții. Trezindu-se și găsind masa goală, primul gând fu la hanul ce-l știa în apropiere. Văzând-o hangiul și auzind cine este, speriat, îi spuse toată povestea, îndulcind-o cum a putut mai bine. Dar ea a râs numai ascultând povestea lui și a zis poate:
- A dat Dumnezeu să nu rămân singură pe lume!
Așa a fost hotărât să se întâlnească tatăl meu și mama mea și peste puțină vreme întâlnirea a fost sfințită în biserică. Tatălui meu nu-i păsa prea mult de tot ce se întâmplase, altfel, poate, până la urmă ar fi aflat că mama nu era cea drept care se dădea, fiica celui mort adică, ci o aventurieră oarecare, ce, aflându-se în trecere pe la han, profită de nebunia tatii pentru a-l îmbrobodi cum știu mai bine.Și poate nici Șopârlă și nici hangiul nu sunt străini de tot ce s-a întâmplat. Dar asta e numai o bănuială a mea. Acum sunt morți și adevărul s-a dus odată cu ei. Am încercat să dau de urma hanului aceluia, dar mi-a fost imposibil să-l găsesc. L-am căutat apoi pe Șopârlă, bărbierul. El, care fusese acolo în noaptea aceea, ar fi putut să-mi povestească adevărul. Am cheltuit bani mulți pentru a-l găsi, oameni de-ai mei s-au răspândit în toată țara și, nu de mult, un anume Ladorică Săulescu veni și îmi ceru zece galbeni pentru a-mi spune unde se află Șopârlă. Descusându-l cum am putut mai bine, am aflat că e omul de încredere al lui Vasile Mamona. Asta nu mi-a plăcut defel, dar îi dădui totuși banii și el îmi spuse că Șopârlă se află retras la mănăstrirea închinată Draga, sub numele de Grigore cel Tăcut, și că toată lumea speră să ajungă un sfânt după moarte, într-atât de aprig se arată cu cele sfinte. Și că să mă grăbesc, fiindcă Grigore-cel-Tăcut e aproape cu un picior în groapă.”
