Pictor peisagist, portretist, autor de compoziţii şi de natură moartă (în special flori)
Unul din cei mai importanţi pictori români ai secolului al XIX-lea, Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un cap de expresie şi un studiu după natură. Îşi continuă studiile la München, la Akademie der Bildenden Kuenste (1889), apoi la Academia Julian din Paris (1892), aflat în plină efervescenţă impresionistă, sub influenţa lui Manet şi a lui Degas, care se vor regăsi şi în creaţiile lui Luchian.
În 1893 expune la Expoziţia „Cercului artistic" din Bucureşti patru tablouri, iar în 1895 devine alături de Constantin Aricescu, vicepreşedinte al Asociaţiei „Cercul artistic". În 1896 va fi principalul iniţiator al Expoziţiei Artiştilor Independenţi, din faţa Salonului Oficial de la Bucureşti. Critica îl salută ca „adevărat artist independent şi modern".
În 1900 participă cu două pasteluri la Expoziţia Universală de la Paris. În acelaşi an 1900 apar primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, scleroză multiplă, care îl va lăsa infirm pentru tot restul vieţii. Continuă totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziţii. Prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Nicolae Grigorescu, fostul său profesor de la Şcoala Naţională de Arte Frumoase.
Arta lui Luchian poate fi caracterizată de simplitate şi fineţe, de sinteza cromatică şi arhitecturală a formelor, de coloritul strălucit şi delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Prin strălucirea luminii intense şi a culorii dense, prin intensitatea dramatică a limbajului pictural, prin îmbinarea tonurilor calde cu cele reci, tablourile lui Luchian ne dezvăluie dimensiunea poetică a realului. Preluând din tehnica franceză soliditatea şi expresivitatea, combinându-le cu fineţea care îl caracterizează şi cu sensul nuanţelor, Luchian oferă privitorului compoziţii construite echilibrat, în care vigoarea formelor transpare din jocul de lumină.
Perioade:
Perioada I (1881 – 1901): învăţarea şi perfecţionarea tehnicilor, copiază teme şi subiecte de la impresioniştii francezi Manet, Degas, Toulouse-Lautrec (curse de cai, femei de moravuri uşoare, femei mondene cu umbrele de soare) şi de la profesorul Nicolae Grigorescu (ţărani şi ţărănci, viaţa satului, Războiul de Independenţă, schiţe de nuduri)
Perioada a II-a (1902 – 1907): libertate faţă de formă, concepută luministic, bogăţia şi vehemenţa tuşei.
Perioada a III-a (1908 – 1916): sinteză decorativ cromatică, saturarea luminii.
„Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti maeştrii... Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate (...), un sentiment nervos al formei sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc." Henri Focillon
Surse:
Luchian. Pictură, pastel, acuarelă, desen, Catalog critic de Theodor Enescu., Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007
http://www.larousse.fr/ref/peinture/Stefan-Luchian_153089.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_Luchian
