Proiectul se înscrie în Noaptea Cărţilor (Noche de los Libros), eveniment organizat de Comunitatea Madrid şi Ministerul Culturii din Spania, în al patrulea an consecutiv, în peste 200 de centre (librării, biblioteci, centre culturale) din capitala Spaniei, care se unesc într-un maraton de peste 8 ore cu ocazia Zilei Mondiale a Cărţii şi Literaturii. Totodată, evenimentul ICR Madrid se încadrează în lansările de carte românească tradusă în spaniolă prin programele de subventie ale ICR Bucuresti, adresate editurilor străine care solicită finanţare pentru traducerea şi publicarea de autori români.
Impactul prezentării acestui volum se alătură celor publicate în limba spaniolă, dedicate personalităţii şi filozofiei cioraniene: Fernando Savater Ensayos sobre Cioran, Madrid, Taurus, 1974 (publicat la Ed. Humanitas în 1998); Joan M. Marín Cioran o el laberinto de la fatalidad, Ed. Alfons el Magnànim, 2001, Valencia; sau culegerea de opere în catalană a lui E. M. Cioran, L'escriptura de la llum i el desencant (Scriitura luminii şi deziluzia"), Ed. 7 i mig, 1999 València.
Ion Vartic s-a născut in 1944, la Sibiu. Eseist, teatrolog, critic şi istoric literar. Doctor in litere, profesor de literatură comparată şi teoria dramei la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Membru al grupării literare Echinox. A fost secretar de stat in Ministerul Culturii în echipa ministerială a lui Andrei Pleşu (1990-1992). In prezent este director general al Teatrului Naţional din Cluj. Volume publicate: Spectacol interior, 1977 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Radu Stanca. Poezie şi teatru, 1978, Modelul şi oglinda, 1982 (Premiul de critică G. Călinescu), Ibsen şi "teatrul invizibil", 1995 (Premiul Secţiei Române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru; Premiul de critică al Salonului Naţional al Cărţii), Cioran naiv şi sentimental, 2000 (Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Romănia; Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor), Clanul Caragiale, 2002, Bulgakov şi secretul lui Koroviev, 2004 (Premiul pentru eseu al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor).
Plecând de la două concepte enunţate de Schiller, în cartea despre naivul şi sentimentalul Cioran, arta portretistică a eseistului Ion Vartic se desprinde cu strălucire într-o compoziţie românescă, vivace şi caleidoscopică, scrisă cu o atenţie deosebită şi cristalizată în şase capitole. Fiecare dintre ele este însoţit de comentarii " pe margine", sintetizate într-un excepţional eseu unde se întâlnesc faţă în faţă subsolul praghez al lui Kafka cu subsolul parizian al lui Cioran, finalul fiind aproape dostoievskian. Principala virtute a lui Ion Vartic se confirmă în volumul de faţă: stabileşte legături insolite şi surprinzătoare între literatură şi creatorii ei. Volumul a fost premiat cu cel mai prestigios premiu al literaturii române: Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor din România.
Eseul lui Ion Vartic merge mult mai în profunzime, (...) încercând să creioneze, cu tuşe cât mai fine, o biografie spirituală a lui Cioran. Un gânditor "privat", cum el însuşi se numea, având oroare de sistemele filozofice şi de vorbirea despre. Un scriitor suferind pentru destinul minor al ţării sale şi visând, cvasi-delirant, la o Românie cu destinul Franţei şi populaţia Chinei. Un creator al fragmentului, nu al întregului (ca Mircea Eliade, bunăoară), cu reflecţii turnate în formă aforistică şi care exprimă nu doar diferite crezuri şi adevăruri personale, ci însuşi "mersul" gândirii producătoare. Ion Vartic îşi explorează cu o rară minuţie subiectul, comparând scrierile de maturitate franceză cu cele de tinereţe românească, descoperind constante, dar şi mici variaţii formale ale obsesiilor tutelare, în fine, punându-l pe Cioran în serii spirituale şi culturale, pentru a-i defini mai exact nota specifică. Impresionează erudiţia eseistului, ca şi fineţea lui interpretativă (netocită de-a lungul cărţii), ori argumentaţia strânsă.
(http://www.adevarul.ro/articole/2002/ganditorul-privat.html)
Emil Cioran (1911-1995) s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. La 17 ani începe studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă inconvenienţa existenţei. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.
În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.
Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversaţiei cu câţiva dintre bunii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.
Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă, de unde reflecţiile marcat gnostice şi antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului şi civilizaţiei. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile şi nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producţie şi reproducţie irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparenţă şi prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe. Dacă idiomul francez i-a potolit excesele şi i-a dăruit secretul formei şi al formulării, rădăcinile sale româneşti i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.
