Margareta Sterian (1897–1992), Veneţia, ulei pe carton, 57x42 cm, Nr. inv. 1098, semnătura în dreapta jos: «Sterian», nedatat [datând din a doua jumătate a secolului XX], Colecţia de artă a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta–Turnu Severin (România).
Margareta Sterian (Buzău, 1897–Bucureşti, 1992) s-a născut la 16 martie 1897 în oraşul Buzău şi a studiat la Şcoala Evanghelică din Bucureşti, unde scriitorul Ioan Slavici (1848–1925) preda limba română, iar pictorul şi gravorul Richard Canisius (1872–1934) era profesor de desen. Vacanţele de vară le petrecea în oraşul natal, prilej de a studia desenul în privat cu pictorul Gore Mircescu (1885–1950). După terminarea studiilor medii, Margareta Sterian a ajuns la Paris, unde în perioada 1926–1929 a studiat pictura la Academia Ronson, cu profesorii şi pictorii Amédée de La Patellière (1890–1932) şi Roger Bissière (1886–1964), dar şi istoria artei la École du Louvre, cu profesorii şi istoricii de artă Paul Vitry (1872–1941) şi Louis Hautecœur (1884–1973). Revenind în România, a avut prima expoziţie personală la Sala «Mozart» din Bucureşti, în perioada decembrie 1929–ianuarie 1930, expunând diverse peisaje, naturi moarte şi o serie de 30 de portrete de copii intitulată «Copiii din Drăguş».
În 1929, Margareta Sterian a început studiile de sociologie la Universitatea din Bucureşti, participând la campania de cercetare sociologică condusă de Dimitrie Gusti (1880–1955). Acesta din urmă are meritul de a fi fondat şcoala românească de sociologie şi de a fi efectuat cercetări sociologice şi etnografice sistematice în diferite zone rurale din România, inclusiv la Drăguş. De atunci, până în ultimii ani ai vieţii, artista a expus în numeroase expoziţii personale şi de grup, în ţară şi în străinătate. În pictura Margaretei Sterian se regăsesc influenţe ale unor mari maeştri europeni: de la Sassetta (1394–1450) la un clasic al secolului al XV-lea: florentinul Paolo Uccello (1397–1475), şi până la futuristul Amedeo Modigliani (1884–1920) şi cubistul Pablo Picasso (1881–1973). Tema cea mai frecventă în opera Margaretei Sterian este cea etnografică, dar artista şi-a exprimat cu prisosinţă talentul şi în privinţa altor subiecte: peisajul urban, circul, naturile moarte, portretistica, etc.
Margareta Sterian şi-a expus în mod constant lucrările – pictură, desen, gravură, artă decorativă – la Expoziţia oficială de arte plastice, organizată anual la Bucureşti, şi a participat asiduu la expoziţiile colective ale diferitelor grupuri de artişti activi în România până după război: «Sindicatul Artelor Plastice», «Artă nouă», «Grupul nostru», «Criterion», «Contemporan». A expus în expoziţii de grup şi în retrospective de artă românească organizate în străinătate: Roma (1935), Budapesta (1947), Geneva (1966), Paris (1968), Lüdenscheid (1969), precum şi în diferite expoziţii internaţionale de artă contemporană: Varşovia (1934), Paris (1937), München (1966), Istanbul (1967), Düsseldorf (1968), Budapesta (1971). Artistă poliedrică, a experimentat cu succes tehnici multiple: pictură de şevalet, gravură, desen, ilustraţie de carte, scenografie, decoraţiuni interioare cu pictură murală, în colaborare cu cunoscutul arhitect şi artist Marcel Iancu, în clădiri proiectate de acesta din urmă, construite în Bucureşti. Lucrările expuse de Margareta Sterian în expoziţiile din România şi din străinătate au fost bine primite de critica de specialitate, care a apreciat modernitatea şi originalitatea producţiei sale artistice. Margareta Sterian s-a afirmat şi ca traducătoare a unor opere clasice ale literaturii engleze şi anglo–americane, dar şi ca poetă şi scriitoare, autoarea unor lucrări precum «Poezii» (1945), «Poeme» (1969), «Evocări de călătorie» (1971), «Castelul de apă» (1972), «Din petice colorate» (1977). Printre premiile obţinute în îndelungata sa carieră artistică, menţionăm: Premiul Naţional de Pictură al Ministerului Artelor (1930) şi Premiul Special al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1985). Margareta Sterian, la capătul unei lungi şi fructuoase cariere, s–a stins din viaţă la 9 septembrie 1992, la Bucureşti. Anul următor, pentru a-i onora talentul şi creativitatea inovativă, un Premiul ce-i poartă numele a fost instituit de Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, spre a fi acordat anual pentru cea mai bună expoziţie temporară, menită să pună în valoare lucrări din patrimoniul cultural naţional , şi cea mai bună expoziţie de artă contemporană.
(fişă redactată de Cristian Luca)
Vasile Dobrian (1912–1999), Pod la Veneţia, xilogravură, 57x48 cm, Nr. inv. 234, semnătura şi data în dreapta jos: «Dobrian, [1]972», Colecţia de artă a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier din Drobeta–Turnu Severin (România).
Vasile Dobrian (1912, Sibiu–1999, Bucureşti), grafician, pictor, ilustrator, poet, a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti în 1935, formându-se sub îndrumarea profesorilor şi artiştilor români Nicolae Tonitza (1886–1940), Francisc Şirato (1877–1953) şi Jean Alexandru Steriadi (1880–1956). A activat ca desenator la Institutul Central de Statistică din Bucureşti (1939–1945), apoi cadru didactic la Şcoala Superioară de Artă din Bucureşti (1945–1949), profesor şi director de studii la Academia de Arte Frumoase din Iaşi (1949–1953) şi la Şcoala Medie de Arte Plastice din Iaşi (1953–1956). Dobrian a fondat, împreună cu graficianul Aurel Mărculescu (1900–1947), grupul «Grafic» (1939–1947). Artist versatil, opera sa cuprinde lucrări de grafică, pictură, desen, colaj, instalaţie şi fotografie. A expus pictură şi grafică la Saloanele oficiale din Bucureşti (1935–1945). De asemenea, a expus în 20 de expoziţii personale şi în 23 de expoziţii colective, în capitală şi în alte oraşe din România, printre care: Baia Mare (1962), Timişoara (1963), Bacău (1964), Cluj-Napoca, Râmnicu Sărat, Galaţi, Ploieşti, Brăila (1965–1967). A fost prezent cu lucrări la expoziţiile colective de artă românească contemporană organizate în străinătate, cât şi la alte expoziţii internaţionale: Lugano (1954), Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia (1960, 1962), Ljubljana (1961, 1965), Leningrad (1963), Bienala Internaţională de Artă de la São Paulo (1963), Tokio (1967), Berlin (1967), Bienala Internaţională de Grafică de la Florenţa (1968, 1970), a II-a Bienală Internaţională de Gravură de la Pescia (1968), Linz (1968), Varşovia (1970).
Autor de grafică militantă, inspirată din realităţile sociale ale vremurilor pe care le-a trăit, Vasile Dobrian s-a manifestat în opera de maturitate şi ca artist avangardist, exploatând efectele vizuale ale contrastului dintre culorile aprinse şi estetica simbolurilor. A fost un grafician apreciat, cu o operă bogată şi relevantă din punct de vedere artistic, publicând câteva lucrări ce adună grafica sa din perioada interbelică: «Domino» (1936), «Patimi omeneşti» (1937), «Instantanee din viaţa oraşului» (1938), «Ciclul morţii» (1942), «Drumul unei vieţi» (1946). S-a dovedit, totodată, un talentat poet avangardist, publicând mai multe volume de poezie, cel mai important din acestea fiind considerat «Un anumit anotimp» (1977). Lucrările sale, executate în diferite tehnici artistice, se găsesc în colecţii publice (Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, Muzeul Judeţean de Artă Baia Mare, etc.) şi private din ţară şi din străinătate (Republica Cehă, Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, etc.). În lunga sa carieră, i-a fost acordată recunoaşterea cuvenită, primind mai multe premii şi distincţii: Premiul «Gheorghe D. Pallade» (1935), Premiul Ministerului Artelor (1943, 1946), Ordinul «Meritul Cultural» (1971), Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1971), membro de onoare străin al Accademia delle Arti del Disegno de la Florenţa, Medalia de Onoare şi membru de onoare al Accademia Internazionale «Tommaso Campanella» din Roma.
(fişă redactată de Gheorghe Andreescu)
