.........
În contextul anilor de dinainte de 1990, primatul "poetului naţional" în cadrul reprezentărilor de sine ale culturii române a fost interpretat ca efect al unei culturi monadice, suspectată de incapacitatea auto-reflectării sale printr-o constelaţie de valori, consecinţă ce aservea reflexul auto-identificării unui singur erou, dotat cu valenţe mitice compensatorii. Reflexul recursului la o singură valoare reprezentativă putea fi interpretat, desigur, şi ca efect al presiunii unei cenzuri politice care a generat reflexe culturale simetrice. Beneficiind de o longevitate considerabilă ca blazon cultural, numele lui Eminescu beneficiază şi de o poziţionare specială, într-o zonă „strategică" a imaginarului colectiv românesc, fiind desemnat ca una dintre mărcile cele mai puternice ale culturii române.
.......
Deşi, la nivelul discursului public, con-substanţialitatea culturii române şi a celei europene a fost invocată mai cu seamă cu aura unui argument aprioric, susţinându-se că avem de-a face cu o cultură care, deşi dezvoltată într-un context cultural-geografic specific, a fost din totdeauna, prin „vocaţie", europeană, totuşi problema acordului fin, a articulaţiilor dintre valorile canonului cultural occidental şi canoanele culturilor central-est europene a întârziat să fie o preocupare pe agenda publicului larg. Or, dacă viziunea europenităţii „ancestrale" a unei culturi se sprijină pe argumentul „alinierii" actuale la exigenţele principiului „respectării diversităţii culturale", trebuie să admitem că aceasta nu constituie decât calea minimalistă a europenismului.
Intr-o astfel de viziune idilică, orice „localism" aprioric al vreunei culturi comunitare ar putea să dobândească automat un paşaport de acces liber la un fel de „Schengen cultural", pe care spaţiul „patrimoniului cultural european" ar părea să îl reprezinte. Ceea ce în ordine concretă este, evident, mai dificil de confirmat. E drept că, încă de la data aderării, limba oricărui nou stat membru devine limbă oficială a Uniunii Europene, încât din chiar aceeaşi zi „patrimoniul juridic" al normelor europene se exprimă, simultan, în toate limbile comunitare. Însă viteza integrării şi tratamentele aplicabile patrimoniului juridic nu sunt practicabile şi pentru situaţia patrimoniului cultural.
(din volumul: „Eminescu. Negocierea unei imagini. Construirea unui canon, emergenţa unui mit", de Iulian Costache, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008)
