VARȘOVIA. Brâncuși, în amintirile anecdotice ale compozitorului Dimitrie Cuclin

Compozitorul Dimitrie Cuclin (1885-1978) își amintește câteva întâmplări petrecute alături de Brâncuși în tinerețe, la Paris, unde se afla la studii. „Eram amândoi tineri, săraci, îmbrăcaţi ca vai de lume (...), dar sărăcia fără ieşire ne dădea o libertate şi o voioşie extraordinare“, mărturisea muzicianul. Povestirile sale au fost prezentate de ICR Varșovia în cadrul proiectului „Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi“, care valorifică demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan.

DIMITRIE CUCLIN – compozitor, estetician şi muzicolog (24 martie 1885, Galați – 7 februarie 1978, Bucureşti). Profesor la Conservatoarele din Bucureşti şi New York. 18 simfonii, muzică de cameră şi de balet. Autor al unui sistem de estetică muzicală, al unor studii, eseuri, lucrări didactice şi traduceri, inclusiv literare. Datorită idealismului sistemului său estetic și faptului că a avut legături cu mediile artistice americane, Dimitrie Cuclin a fost arestat și trimis în anii '50 pe șantierele morții de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (considerat de politicienii comuniști „mormântul burgheziei românești”). Dreptul de publicare i-a fost redat abia în perioada de liberalizare a anilor '60, cu puțini ani înainte de moarte.

– Nu mai ştiu exact cum l-am cunoscut pe Brâncuşi, dar cred că în atelierul şi locuinţa pictorului Emil Damian. Am devenit buni prieteni şi, cum se întâmplă în astfel de cazuri, ne vedeam aşa de des, încât ne ignoram reciproc existenţa. Mi-au rămas mai mult amintirile anecdotice şi, cu riscul de a mă repeta, voi povesti două dintre ele.

Pe vremea aceea ieşeam adesea în pădurile din jurul Parisului, împreună cu soţii Damian. Brâncuşi era în general un om enigmatic, rezervat, dar iată că se dădea uneori la originalităţi; acestea, bineînţeles, nu întreceau o anumită măsură şi aveau scopul precis de a epata. De pildă, la întoarcerea dintr-o astfel de excursie, l-am pierdut pe Brâncuşi cîteva minute din ochi, după care l-am revăzut ţinând triumfal în mâini un mare cazan de tinichea, ciuruit de vechime. Ne-am urcat pe imperiala unui autobuz: Brâncuşi a aşteptat să pornim şi apoi, tot drumul de întoarcere, a acompaniat huruitul motorului imaginând cu un băţ, pe darabana improvizată, un ritm numai de el ştiut, spre marele haz al pasagerilor.

Altădată, ne-am întâlnit în Hale. Ce faci? m-a întrebat. Ce să fac, nimica... Şi eu tot nimica... Atunci, hai la mine, la Antony. Antony era localitatea, situată la 12 kilometri în sudul Parisului, unde locuiam eu cu chirie. Am ajuns la gara Luxembourg, dar când să iau biletele de tren am realizat brusc că nu am nici măcar cinci parale în buzunar. Brâncuşi nu se grăbea nici el să plătească. Atunci unul din noi – nu ştiu exact care – a exclamat: Uite ce vreme frumoasă! Dac-am merge pe jos la Antony?!... A, ce idee bună! – a respirat celălalt uşurat că s-a soluţionat astfel problema.

Drumul a fost un poem. Eram amândoi tineri, săraci, îmbrăcaţi ca vai de lume, nepieptănaţi şi răpciugoşi, dar sărăcia fără ieşire ne dădea o libertate şi o voioşie extraordinare. Mergeam repede, ţanţoşi, fluierând – să nu uităm că Brâncuşi venise din România pe jos –, iar trecătorii se binedispuneau şi întorceau şi ei, înveseliţi, capul după noi, privindu-ne ca pe nişte fiinţe picate din altă lume. La un moment dat ne-am lungit pe o pantă de verdeaţă, să ne odihnim, şi, pe dată, eu m-am pornit să-i fac o lecţie de teoria muzicii. El, nici prin gând să mă asculte şi, ca să mă facă să tac, a început să fluiere o melodie populară românească. Eu m-am făcut că pricep şi am tăcut.

Poanta a fost că, după ce am străbătut periferii şi orăşele, dealuri şi văi, ajungând la Antony, cu o sută de paşi înainte de casă m-a întâmpinat proprităreasa, agitată: „Repede, domnule Cuclin, că vă aşteaptă poştaşul cu bani din ţară“. Am izbucnit cu Brâncuşi amândoi în râs, mărturisind abia atunci că amândoi fusesem cu buzunarele goale, iar spre seară ne-am întors întors la Paris. Bineînţeles, cu trenul.

Totuşi, Brâncuşi era un om mai degrabă misterios, niciodată nu puteai să ştii dacă e vesel sau trist. Atitudinile lui hieratice i-au dat prilej cuiva, mi se pare Miliţei Petraşcu, să-l asemuiască odată cu Dumnezeu. Sobrietatea lui era un rezultat al felului cum privea arta. Spre deosebire de presupusul lui maestru, Rodin, urmărea să elimine din sculptură tot ce era prea ordinar, dramatic, prea al lumii, şi să redea numai prin linii extrem de simple esenţa lucrurilor, a mişcărilor lor şi a vieţii. În privinţa asta ne asemănam oarecum, pentru că şi eu mi-am pus viaţa în serviciul ideii că la temelia artei nu există decât esenţa şi că tot ce e în afară de esenţă derivă din ea. Dincolo de esenţă nu se poate merge, în vreme ce dincoace de esenţă e substanţa, cu zecile, sutele şi miile ei de forme. Din unitate se dezvoltă numărul care merge din început la nesfârşit.

În general s-a vorbit puţin de simultaneitatea acestei gândiri cu teoria lui Einstein, cu care Brâncuşi era afin, deşi pe personaj nu-l agrea. În treacăt fie spus, marea păcăleală a lui Einstein era că, vrând să facă o demonstraţie a relativităţii – din eternitate în eternitate –, a descoperit tocmai drumul contrar: spre absolut. În acea atmosferă de început de secol, Brâncuşi restructura gândirea artistică, aşa cum Einstein se străduia s-o refundamenteze pe cea ştiinţifică.

▲▲▲

„N-am intenţionat să reuşim o performanţă documentară, ci o reconstituire vie: o reînviere a acelor mulţi Brâncuşi, aflaţi câte unul în fiecare din conlocuitorii noştri, care prin rotire caleidoscopică să ne redea pe simplul Brâncuşi, cel înălţător nu numai prin tăria geniului, ci şi prin complexitatea slăbiciunilor. Scoţându-l din legendă, să-l redăm frăţiei noastre omeneşti“, scria Romulus Rusan (1935-2016) în volumul O discuție la Masa tăcerii, constituit într-o serie de douăsprezece convorbiri despre Constantin Brâncuși (1876-1957) cu personalități românești: de la aristocratele Miliţa Petraşcu şi Cella Delavrancea la compozitorul Dimitrie Cuclin şi arhitectul Octav Doicescu, de la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan la pietrarul Ion Alexandrescu, de la studentul Grigore Popa la hangiul Nicolcioiu şi, tot astfel, de la artiștii plastici Mac Constantinescu și Ion Vlasiu la poetul Eugen Jebeleanu și la V.G. Paleolog („evanghelistul lui Brâncuși”). ]n perioada 25 mai – 17 august 2020, Institutul Cultural Român de la Varșovia a desfășurat, timp de 12 săptămâni, în română și în polonă, pe site și pe pagina de Facebook, proiectul „Discuții la Masa Tăcerii. Brâncuși portretizat de contemporanii săi“, care valorifică demersul din urmă cu mai mulți ani al scriitorului Romulus Rusan.

Cele douăsprezece convorbiri care compun proiectul se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa, dar fără să fie îngâmfat, plin de umor, dar şi de susceptibilitate, fermecător, dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică, dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de vorbele sale: „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi“.